Michel Houellebecq - Extinderea domeniului luptei

„Faptul de a fi sau nu modern mi-a devenit, dintr-o dată, indiferent.” (Roland Barthes) 

     Se pare că în ultimul timp mi-au trecut prin mână doar cărți care vorbesc despre singurătate. Nu, în ultimul timp nu m-am simțit deloc singură, dacă asta s-ar înțelege, ba chiar aș spune că am fost înconjurată de o grămadă de suflete. Eu citind despre singurătatea lor, ele văzându-și fiecare de treaba singurătății universale. Personaje implicate sau nu într-o piesă de teatru pe care cei mai mulți o numesc viață, umbre ale trecutului, deținătoare al propriului punct de vedere și cu propriul domeniu de luptă, domeniu pe care nu ezită a-l extinde nici în cel mai critic moment al existenței lor derizorii, printre ultimele reziduri dezolante ale ruinei conștiinței. 

    Extinderea domeniului luptei ne pune în scenă un personaj pe chipul căruia stă lipită masca omului singur. Michel Houellebecq, prin intermediul romanului, pare a ne dezvălui un episod din propria-i viață, iar tocmai de aceea caracterul verosimil al scrierii stârnește curiozitate și, în același timp, ne provoacă să citim cu încredere fiecare cuvânt adânc purtător de sens.
     Trăim într-o lume plină cu de toate, dar ne simțim tot mai săraci și vrem din ce în ce mai mult să ne depășim limitele, de obicei fără să analizăm sensul lor. Nu suntem niciodată mulțumiți și ne bucurăm atât de puțin de lucrurile simple din viața noastră. Unii ar spune că altfel nu ar exista progresul, dar alții, așa cum e și tânărul romanului amintit, au o cu totul altă părere. Ce stă ascuns, de fapt, în spatele măștilor noastre de zi cu zi? Doar gândul la faptul că ne naștem spre a muri ar trebui să ne ajute în alegerile pe care le facem pe parcursul vieții, în alegerea corectă a teritoriului ce urmează să-l extindem, a direcției pe care vrem să pornim, indiferent de tendințe.

„Sub ochii noștri, lumea se uniformizează; mijloacele de telecomunicații progresează; în apartamentele noastre apar noi și noi aparate; puțin câte puțin, relațiile umane devin imposibile, ceea ce reduce și mai mult suma de anecdote din care se compune o viață. Și, puțin câte puțin, apare chipul morții, în toată splendoarea lui. Mileniul trei semne bune are.” 

     Într-o lume dezvoltată pe baza unui sistem putred de valori, în care fiecare domeniu de activitate reprezintă practic un fel de personalitate a individului, omul este prins în capcana societății și a progresului, fiind lipsit de orice act propriu de decizie și putere de acțiune. Pe scurt, dacă nu te porți ca un robot al modernității, nu trăiești printre oamenii de seamă ai societății, nu ai un serviciu prosper și o viață sexuală bună, atunci ești un nimeni. 

     Protagonistul, de data aceasta nu-i aflăm numele, este un bărbat în vârstă de treizeci de ani, de meserie analist-programator la o firmă de servicii informatice. Este o persoană singură, nu pentru că nu poate comunica cu cei din jur, ori nu ar fi deschis față de ceilalți, dar se complace atât de mult în această singurătate și o transmite cu tot atâta forță pe care avem impresia că și-o dezvoltă odată cu fiecare moment relatat, chiar și atunci când este înconjurat de zeci de suflete, încât începi să te întrebi și tu dacă nu cumva te afli în aceeași situație. Acțiunea romanului pare destul de banală, nu este genul de carte pe care o citești cu curiozitatea mereu trează, să te întrebi despre ce se întâmplă în continuare.Transparența acțiunii pune în valoare consistența cuvintelor, dar mai ales, a acelor cuvinte care transmit stări și dispoziții, depresii ce tind spre pragul garantat al nebuniei, al morții iminente. Un singur lucru putea să-l facă fericit, dar se pare că în lumea în care trăim este din ce în ce mai greu să-ți dorești și să aplici ceea ce ți-ai dorit întotdeauna:

„Aș fi fost fericit să-mi petrec toată viața citind; știu asta de la șapte ani. Textura lumii este dureroasă, inadecvată; și mi se pare imposibil de schimbat. Da, cred că aș fi preferat o viață întreagă în care să citesc.” 

     Singurii oameni din viața sa sunt prietenul-preot Jean-Pierre Buvet, care-i ține discursuri despre sexualitate, despre cum este ea privită și/sau mimată de societate, și colegul de serviciu Tisserand, un personaj despre care avem să aflăm destul de multe pe parcursul cărții, detalii pe care nu le voi înșirui aici, altfel risc să deteriorez și puținul său farmec. Tisserand este și el o altă mască a omului modern și atât. Interesul pentru tot ceea ce înseamnă media este pură fațadă, este de părere Buvet. În realitate subiectul îi plictisește destul de repede pe cei mai mulți, civilizația noastră suferă de epuizare vitală. Și oricât de mult aș încerca să aduc argumente contra, nu-mi vine nicio idee. Să fiu de acord cu ceea ce scrie Houellebecq? Nu știu, dar mai că îmi vine să fiu...

     Avem nevoie de aventură și erotism doar pentru că avem nevoie să ne auzim repetând că viața e minunată și pasionantă; pe scurt, asta înseamnă că ne cam îndoim. Oamenii au devenit un fel de mașinării ale sistemului, nimic nu mai funcționează fără un program bine închegat, nici măcar viața privată, tocmai de aceea nu există implicare emoțională, cu atât mai puțin comunicare ori interes.

„Parisul este un oraș odios, oamenii nu comunică, nici măcar munca lor nu-i interesează, totul e superficial, la ora șase toți pleacă acasă, indiferent dacă și-au terminat sau nu treaba, tuturor li se fâlfâie.” 

     Extinderea domeniului luptei nu este un roman despre fericire, despre dragoste nici atât, cu atât mai puțin despre beatitudinea vieții sau vise împlinite. Nu vorbește despre oameni mulțumiți de ei și de univers, despre cei care se plimbă gravi, afișând care un surâs viclean, care un aer stupid, nici despre tineri ce poartă tricouri pe care sunt imprimate mesaje gen: „Fuck and destroy!” sau „Kill them all!”, dar care împărtășesc certitudinea că petrec o după-amiază plăcută, consacrată consumului, contribuind astfel la împlinirea ființei lor. În treacăt vorbește despre indiferență, singurătate, depresie, mâncare infectă, miri bătrâni și urâți, un mort uitat în magazin, „repere identitare”, o poveste dintr-o localitate în care a fost arsă pe rug Ioana d`Arc, confesiuni, despre iluzii, despre greața provocată de societate și despre ideea că sexualitatea este un sistem de ierarhizare socială, despre ceea ce înseamnă cu adevărat să posezi valori, dar, mai ales, partea mea preferată: despre Venus și despre Marte, laolaltă cu amărăciunea lor.

„Sunt în centrul prăpastiei. Îmi simt pielea ca pe o limită, iar lumea exterioară, ca pe o greutate ce mă strivește. Senzația de separare e totală; de-acum înainte, sunt prizonier în mine însumi”

Am folosit:
Michel Houellebecq, Extinderea domeniului luptei
Traducere de Emanoil Marcu
Iași, Editura Polirom, 2005