Realitatea
din Vuietul muntelui este reluată
într-o oarecare măsură și în O mie de
cocori, o realitate dominată de trecutul și amintirea trecutului trăit de
această dată de o generație anterioară. Aici, Kawabata îmbină tradiționalul cu
modernul, la fel ca în povestea anterioară, doar pentru a demonstra, așa cum va
avea să o facă de mai multe ori, și a evidenția aspectele mai puțin plăcute ale
spiritului modern în contradicție cu cel tradițional. Ceremonia ceaiului este
baza de la care pornește și pe care se țese acțiunea cărții, personajele,
lucrurile din jurul lor, sentimentele lor ajungând să constituie ele o
veritabilă ceremonie.
Personajele
lui Kawabata nu sunt triste, ori fericite, nu plâng și nu meditează, cititorul
descoperă toate simțămintele lor prin obiectele și elementele naturii
înconjurătoare. Un apus de soare poate simboliza astfel o suită de stări,
căderea florilor de cireș, la
fel, poate semnifica atât presimțirea morții, cât și continuitatea vieții, cum
reprezintă și lacul din romanul cu același nume, ori cum reprezintă muntele din
Vuietul muntelui, sau zăpada din
romanul Țara zăpezilor. Măiestria
pentru care autorul a fost atât de apreciat de-a lungul timpului tocmai în
acest lucru constă: esența lucrurilor este aceea de a da sens vieții, dar mai
ales de a-l face pe privitorul lor să le înțeleagă, să fie una cu ele.
Acțiunea
romanului O mie de cocori nu este una
complicată, așa cum am fost obișnuiți și până acum dacă ne referim la restul
scrierilor kawabatiene, dar trăirile, și mai ales modul prin care aceste trăiri
și emoții sunt redate de către autorul lor, dau cărții o importantă
consistență. Niciodată nu vom rămâne cu impresia că ele vor avea un sens
moralizator, niciodată naratorul nu ne va spune ce e bine și ce e rău, de aceea
nu vom ști niciodată adevăratul sens al lucrurilor, poate doar dacă la privim
întocmai așa cum sunt ele, iar dincolo de cuvinte descoperim ceea ce vrem noi
să descoperim. În operele scriitorului nipon vom descoperi frumosul și urâtul
în același timp și câteodată în aceeași măsură, depinde de noi să facem diferența
dintre ele.
Eroul
romanului O mie de cocori este
Kikuji. În jurul lui se petrec toate evenimentele, el este acela care, datorită ceremoniei ceaiului, are prilejul să retrăiască parcă nu viața proprie, ci
tinerețea tatălui său. Umbra tatălui, așa cum va fi reîntâlnită și în Lacul, va fi un fel de ghid, poate chiar
o cauză a ceea ce va avea să se petreacă pe parcursul întregii cărți. O poveste
despre ceremonia ceaiului, a dragostei, a vieții și a morții. Poate un roman al
inițierii tânărului Kikuji în ceea ce înseamnă lume modernă, o lume diferită de
cea a tatălui său, acum trecut în neființă. Trecerea timpului a lăsat urme
adânci aici, iar umbra trecutului parcă pune stăpânire peste toate personajele.
Kikuji
participă la ceremonia ceaiului organizată de
doamna Kurimoto Chikako. Chikako îl invită pe tânăr la această ceremonie
pentru că speră ea că ar putea să-l lege de fiica doamnei Inamura, Yukiko,
poate se va gândi ca în final să o ia de soție. La această ceremonie, Kikuji o
întâlnește și pe doamna Ōta, reprezentantă a sensibilității, a nobleței și a bunului simț. Fata cu ochii „înecați de tristețe” nu pare să-l
atragă foarte mult pe Kikuji, dar nici nu-i displace, iar ceea ce-l
impresionează cel mai mult la tânără sunt tocmai ochii ei triști. O primă
imagine din trecutul său îi vine în minte, imagine ce s-a imprimat atât de bine
în memoria copilului de atunci, încât va stărui mult timp de acum încolo, cea
a sânului doamnei Chikako, dar mai ales a semnului de pe care femeia,
odată, își tăia părul fără să se simtă jenată de privirile băiatului. Prin
amintirea acestei imagini, Kikuji își dă seama că tatăl său și această femeie
urâtă erau amanți. În contrast cu imaginea prevestitoare de rău este imaginea celor o mie de cocori imprimată
pe basmaua tinerei Inamura Yukiko, reprezentând frumusețea, inocența și
decența.
După
ce admiră ceștile și vasele de ceai, care parcă au readus în prezent amintiri
demult apuse, Kikuji se simte oarecum atras de doamna Ōta. Încrederea și
feminitatea exprimată de femeia iubită de tatăl său odată îl fac pe bărbat
să simtă un sentiment de admirație, și în același timp iubire, față de femeia,
nu chiar atât de în vârstă, doamna Ōta. Cei doi au început să își împărtășească
reciproc același sentiment, devenind astfel amanți, fără a simți nicio urmă de
remușcare. Pe de altă parte, Chikako făcea tot ce-i stătea în putință să-l
reorienteze pe tânăr către Yukiko, dar toate planurile malițioase și minciunile
nu fac altceva decât să-i coboare și mai mult statutul în ochii lui Kikuji.
Femei din trecutul tatălui său, la un loc cu toate vasele și obiectele de ceai
atât de dragi părintelui, încep să ocupe un loc definitoriu în viața fiului de
acum, parcă indecis și parcă hotărât să retrăiască în umbra acestui trecut. Se
simțea liniștit și fericit în brațele doamnei Ōta, poate prea fericit și prea
liniștit ca să-și de-a seama de propria realitate:
„Liniștit,
destins, se lăsă să alunece în brațele somnului. Iar când reveni din nou în
acea lume confuză care pendulează între vis și realitate, auzi păsările
cântând. Era prima dată, i se părea lui, când se trezea astfel, în cântecul
păsărelelor.” (p.31)
Ceremonia
ceaiului are deosebitul rol de a introduce personajele într-un ritual ce
urmează să contribuie la dezvoltarea legăturilor amoroase. Alunița lui Chikako
și cei o mie de cocori sunt și ele simboluri ale frumosului și ale urâtului din
viața, trecutul și prezentul lui Kikuji. Spre deosebire de impresia pe care o
lasă Chikako, Inamura Yukiko pare o ființă plăcută, dar mereu departe de
sufletul tânărului încă neinițiat. Atunci când este vizitat de fată, Kikuji își
imaginează cerul la asfințit, așa cum era el și atunci pe când se întâlnise cu
doamna Ōta. Vasele folosite pentru servirea ceaiului aduc și ele în prezent
amintiri și reprezentări ale personajelor care le-au folosit odată. După ce se
sinucide doamna Ōta, fiica acesteia, Fumiko, îi aduce lui Kikuji un vas de
shino, iar ceașca pe care încă se văd urme ale rujului mamei tinerei, parcă
readuc din depărtare ceea ce a fost și s-a petrecut în trecut, dar mai ales imaginea doamnei: „O urmă ofilită de ruj de buze, asemenea unei petale
veștejite de trandafir, ca sângele uscat, își spunea Kikuji cu o emoție
stranie, ce-i făcea să-i bată inima în piept.” (p.91) Tocmai de aceea atunci când Fumiko sparge vasul de shino,
primul imbold al tânărului este acela de a-l aduna și repara. Iar atunci când
Kikuji alătură ceștii cu urme de ruj o ceașcă din geanta de călătorii a tatălui
său, are impresia că cele două obiecte reprezintă sufletele celor doi părinți:
„…
cele două cești, una lângă alta, păreau că sunt cele două suflete, al tatălui
lui Kikuji și al mamei lui Fumiko. (…) Puternica vitalitate pe care o exprimau
ele producea un efect direct, sensibil, care trezea chiar o anumită emoție
senzuală. În ce-l privea pe Kikuji, nu numai că el avea aproape sentimentul că
regăsea în fața lui sufletul tatălui său și pe acela al doamnei Ōta, dar i se
părea că ele se întruchipaseră în forma cea mai desăvârșită ce li se putea
atribui. Existența palpabilă a celor două obiecte, realitatea lor concretă,
totul i se impunea cu atâta autoritate, încât însăși prezența lui Fumiko, pe
care o vedea dinaintea lui pe deasupra celor două cești, i se părea foarte
normală, ca lucrul cel mai firesc și cel mai puțin vinovat din lume.” (p.124)
Este
de la sine înțeles că prin folosirea acestor simboluri care reprezintă
relațiile dintre personaje, Kawabata „contopește organicul cu anorganicul,
umanul cu ne-umanul, senzorialul cu suprasenzorialul.” Sufletele celor doi par a
fi regăsite în cele două cești. Dar trecutul pare să-și piardă puterea atunci
când ființele care țineau vie această legătură, dintre ceea ce a fost și ceea
ce este, au început să piară și ele una câte una. Kikuji ajunge și el să-și
pună problema acestui trecut fantomatic ce pare a-l urmări și ghida viața: „Dacă
te gândești prea mult la cei morți, riști să sfârșești prin a crede că nu mai
exiști nici tu însuți.” (p.125)
Vorbind
despre importanța obiectelor în reprezentarea personajelor și a stărilor
sufletești ale acestora în romanul kawabatian, Hisaaki Yamanouki spune că în O mie de cocori „poate fi găsită
capacitatea unică a lui Kawabata de a reprezenta forțele suprasenzoriale care
sunt menținute în echilibru cu senzorialul. Limbajul folosit este concis și
evocator, ca acela al poeziei tradiționale haiku. El face aluzii și sugestii în
loc să afirme totul în termeni expliciți și realiști. Pe scurt, limbajul său
este simbolic. Un exemplu îl constituie folosirea eficientă a ceremonialului
ceaiului, care servește ca mod de întâlnire a personajelor în roman.”
Kikuji
chiar are impresia că tânăra este întruchiparea doamnei Ōta, iar acest lucru îi
stârnește un sentiment puternic de iubire și dorință pentru Fumiko:
„Să se afle
deci închiși cu toții în acest cerc infernal? Cărui blestem le erau cu
toții victime? Kikuji se simțea acum împins foarte firesc spre ea, și nimic în
el nu se ridica împotriva acestei atracții.” (p.68); iar atunci când Fumiko
refuză să înțeleagă gestul mamei ei, acuzând-o într-o oarecare măsură pentru
toate deciziile pe care le-a luat de-a lungul întregii vieți, Kikuji
reacționează, nu neapărat în spirit de contradicție, cât împins de sinceritate: „– Morții aparțin în întregime
sentimentelor adânci din inima noastră, răspunse el. Și acolo putem să-i iubim
nespus, nu-i așa?”
Cu
greu acceptă tânărul realitatea în care se află, iar Fumiko pare să înțeleagă
acest lucru, chiar dacă nu o spune, gesturile ei, trăirile și emoțiile ei
exprimă mai mult decât ar trebui această acceptare a noului, a ceea ce este. Nu
se înțelege foarte bine dacă spre finalul romanului Fumiko pleacă departe de
locul amintirilor ființelor din trecut, departe de umbra lor, sau dacă devine
și ea o astfel de umbră. Umbra este cuvântul conținut de ultima frază: „Și
grăbi pasul spre umbra parcului din apropiere.”
Cu aceasta carte mi-am inceput lecturile din Kawabata. Primita cadou de la o fosta studenta la litere, deci un cadou pretios. Cred ca-mi place pe locul 2 de la Kawsabata, pe primul loc fiind desigur....Vechiul oras imperial, roman pe care tu nu l-ai citit inca :)
ReplyDeleteEu am inceput cu Vuietul muntelui si Tara zapezilor. Romanele faceau parte din programa disciplinei de Literatura universala si comparata, prin anul II de facultate. Habar nu aveam cat de frumoasa e literatura japoneza. Inca am o lista pe care as vrea sa o parcurg atunci cand voi avea mai mult timp, in mare parte cu prozatori din perioada moderna. Cred ca Vechiul oras imperial e prin casa, nici nu stiu de ce nu l-am citit inca... O vara frumoasa iti doresc :)
Delete