Privind niște fotografii făcute de mine acum trei ani, în parcul din fața casei, mi-am amintit replica unui personaj (Ramințki, un alter ego al autorului) din romanul lui Fănuș Neagu, Frumoșii nebuni ai marilor orașe (1976): „Aud în somn nenăscuții câini pe nenăscuții oameni cum îi latră”. Între timp am descoperit că acele rânduri au fost preluate de scriitor de la prietenul său Nichita Stănescu, cel care în 1965 publică volumul de poezii Dreptul la timp, volum ce cuprinde următorul Cântec:
Amintiri nu are decât clipa de-acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei…
Există numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate,
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate…
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristețea mea aude nenăscuții câini
pe nenăscuții oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergând oriunde.
Fotografiile mele, datate 29 octombrie 2016:
Frumos! Mi s-a făcut dor de poezie... :)
ReplyDelete