Alexandru Mușina și măștile poetului. „Poeta vates” și „Atât”


„Puțini sunt aceia care înțeleg fluturii pornind de la premisa că funcția lor este să zboare, să se înmulțească, să se hrănească și, abia în al doilea rând, să fie decorativi, să ne încânte privirea.”
     Am avut prilejul să-l cunosc pe Alexandru Mușina în timpul anilor de studenție, pe când participam la Colocviile Revistei Transilvania. Era vară, era foarte cald, iar pașii îmi erau purtați de emoție spre sala în care se afla poetul. Niște ochi vii și un zâmbet discret s-au îndreptat spre mine. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare și parcă rămăsesem fără aer în plămâni, parcă toți își îndreptaseră privirile asupra mea. Mă prezint politicos, îmi sărută mâna discret, apoi îl aud vorbind câte ceva despre al său dactăr nicu, apoi a plecat...
Volumul Poeta, Poetae l-am descoperit tot în timpul facultății. În toate acele cuvinte, detalii, culori, locuri, obicte, în multitudinea de măști l-am descoperit pe însuși autorul lor. Ochii îi erau tot vii, dar zâmbetul parcă-i dispăruse...
Printre cărțile din bibliotecă, poetul își vestește propria naștere. Nimeni nu îl aude, nimeni nu-l înțelege, nu-l ascultă, nimeni nu-l dorește, nu-l trezește, nu-i vorbește, nimeni nu-l acceptă, și chiar dacă nu se știe mare lucru despre el, „nu e mare scofală...” (Nikophantes). Nimănui nu-i place mirosul său „de ouă clocite” (Alanicus), considerându-l mai puțin important decât o sticlă de „Coca Cola” (Vasile). Nefiind altceva decât un porc cu un joben pe care scrie: „Poet național și personal” (Pasanicus). Din când în când, cineva își amintește de existența sa, bineînțeles, destul de târziu, după ce acesta nu mai e: „Vai, vai, va-ți amintit / De mine?! Deși nu mai exist de mult.” (Ivanikles).
Prin intermediul celor 20 de epigrame din volumul său, Alexandru Mușina ne dezvăluie, și mai mult, condiția poetului în lumea de azi. Poeții sunt considerați firi maleabile „feminine”, și numele lor stau mult sub cele „trei zvastici, două stele ale lui David / Și-o semilună.” (Tokelianus). Fiind destul de evidentă înclinația sa spre „frumos”: „Lui părea că-i place” (Varonix), nimeni nu-l întreabă cum este acest frumos văzut prin ochii săi.
Ceea ce încă mai fac poezia cunoscută, în zilele noastre, sunt reclamele. Acestea trebuie să corespundă cerințelor „consumatorilor”. Și ce se vinde cel mai bine dacă nu obscenitatea și promisiunea săvârșirii unui miracol sau a unei vindecări (Veronikas). Nici măcar după moarte, așa cum se obișnuiește de cele mai multe ori, poetul „de azi” este uitat. Omul trece pe lângă monumentul poetului, se așează pe o bancă, deschide o carte și adoarme cu ea pe burtă, acoprind-o „cu ghearele proaspăt lăcuite / În argintiu.” Ceea ce a mai rămas e un amfitiatru pustiu cu o tablă pe care stă scris singuratic „«Poeta vates». Atât.”Poetul profet mai este întâlnit, la noi, în poezia lui Mihai Eminescu:

„Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,  
Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet.”
Dar spre deosebire de acesta, Alexandru Mușina redă condiția poetului de acum, fără a se mai referi la trecut, la valorile trecutului, ci strict la prezent și la starea de degradare a poeziei și, odată cu ea, a poetului. La Eminescu este foarte clară antiteza dintre trecutul glorios și prezentul decăzut:
„Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,  Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină –Toate-s praf...Lumea-i cum este...și ca dânsa suntem noi.”
            De la început până la finele volumului, în fiecare dintre poeme este prezentată condiția poetului și a poeziei. În poemul Bastudos, poetul contemplă lumea printr-un ecran. De cealaltă parte, un taur roșu paște flori galbene pe o câmpie. În spatele taurului e un castel cu turnuri albastre. Poetul încearcă să comunice cu animalul, întrebându-l ce părere are țara despre el (culorile prezente aici fiind albastru-galben-roșu, culorile drapelului României) acesta din urmă răspunzându-i vehement: „Muum!Mu!Mu!”. Kastanis, poetul din cel de-al treilea poem, parcă ar cita din Evanghelia de după Matei, capitolul 5: „Fericit va fi” acela care „m-a ascultat” căci el „gândul mi-l știe!”. Pământul este reprezentat aici printr-o mochetă verde. Poetul e pe jumătate îngropat în pământ. Dar, totuși, el rămâne optimist cu privire la soarta sa: „zeii nu mint”, iar cel care-i ințelege rămâne doar el, poetul „Limba lor de mic am învățat-o!”.
„Orice operă de artă este copilul timpului său și, cel mai adesea, mamă a sentimentelor noastre...”
(Wassily Kandisky, Despre spiritul în artă, în pictură în particular)
Matones, din poemul cu același nume, este poetul îndrăgostit. Coboară, chiar atunci când el crede că urcă, spre tainele iubirii. Poetul ține câte un buchet de viorele în fiecare mănă. Viorelele se numără printre florile care anunță primăvara, dar o primăvară melancolică, stare specifică simbolisticii culorii lor (albasrte). Poetul ține între dinți o pereche de chiloței roz. Folosirea diminutivului și a culorii roz ne duce cu gândul la copii, mai precis la o fetiță.(Vioreaua, fiica Împăratului Regatului Florilor, este răpită de Zâna Florilor, pe când avea 12 ani, aceasta rămânând o copilă, dar transformată în floare, trăiește doar 12 zile.), o copilă față de care bărbatul nutrește sentimente adevărate, de aici și semnificația dăruirii viorelelor
Barba poetului Aurobantes, poetul din următorul poem, este culcușul a trei hamsteri albi, „Dar el doarme – nainte. Sforăie îngrozitor.” Fruntea trecută, cenușie, groasă și crăpată duce cu gândul la poetul de mult apus, trecut, dar „Favorit al zeilor.” Ideea de poet trecut este accentuată prin ultimile trei cuvinte scrise pe fruntea acestuia: „Amant al Glycerei.”, Glycera find în trecut o frumoasă curtezană elenă (the sweet one), dar Glycera e și numele unei specii de viermi canivori polychaestes, cunoscuți, de asemenea, și ca „blood warms”.
Pomorius e poetul care „veghează”, în fiecare zi la amiază, orașul, cu toate că el crede că „E miezul nopții”, spunându-le locuitorilor să doarmă „liniștiți”. Diferența dintre poet și mulțime e aceea că primul vede lumea altfel, el o contemplă dar o și veghează. Spre deosebire de Pomorius, Emeltin este poetul care „deschide gura” și „cască ochii”, preferând sexul „încă umed” al iubitei, în defavoarea lumii. Nikophantes „pare o statuie uriașă de slănină”, de aproape, însă, îi vezi ochii mici, albaștri (melancolici), care lăcrimează continuu. Gura lui „știrbă” „bolborosește neîncetat: „Dacă de Nikophantes, poetul, / N-ați auzit, nu e mare scofală...” Poetul e conștient de faptul că oamenii nu-i dau atenție, dar tocmai de aceea, el nu renunță la speranța că cineva il va auzi. Alanicus, poetul ce duhnește a ouă clocite și pește-mpuțit”, are botul de câine și păr rășu pe față. Doarme. De ce s-ar trezi, de ce s-ar spăla, dacă nu are pentru cine? Leontina, zboară cu un balon, făcându-și reclamă; acum sunt la modă reclamele zburătoare. Foarte interesant e Vasile, pensionar, poet pensionar. Nu are bani de medicamente și, cățărat pe bloc, undeva mult mai aproape de zei, îi invocă și le cere ajutorul. Aici este foarte bine accentuată ideea de produs comercial, mult mai cunoscută decât zeitatea. Computerul de 6 giga, măreția Casei Poporului, manechinele vitrinelor, Coca Cola și ciocolata Poiana sunt cu mult mai cunoscute decât poezia: „Și așa mai departe.”
„Pasanicus. Poet naținal și personal.” este poetul-porc, „din rasa marelui York”, animal de companie al unei domnișoare înspăimântătoare. Tânăra „De care tuturora ne e frică”, are 2 metri înălțime, „Sânii cât două balcoane și dinții de aur”, își scoate la plimbare porcul cu joben și „Cu șoriciul vopsit în portocaliu.”
Ivanikles, poetul uitat, azi e fericit că cineva, totuși, și-a amintit de el: „Vai, vai, v-ați amintit / De mine?! Deși nu mai exist de mult. Vai, vai v-ați amintit de mine?!”. În schimb, Dabolinus există, mai ales prin prisma înălțimii (fizice): „căci are 3,35 m”. El e cel care îi înțelege pe toți și pe toate. Contemplând crocodilii: „Neînțelese ființe! Dar timpul vostru a venit. Sînt aici!”. Poetul înțelege dar nu este înțeles, nici măcar văzut, doar dacă se lipește ca un afiș publicitar. Axioma, poetesa, pare foarte mulțumită atunci când oamenii se opresc și o privesc: „Axioma pare foarte mulțumită. Din când în când, trecem s-o vedem.”. Poeta stă lipită de ușa catedrei de filosofie din orașul B. (probabil Brașov), este privită cu o oarecare ividie și considerată caracter maleabil, feminin. Totuși aceasta e undeva sus, spre deosebire de Tokelianus, a cărui nume stă scris undeva foarte jos, aproape de asfalt, în fața grădinii botanice. La înălțime pare a se situa și Varonix: „Pe-acoperișul troilebuzului de pe linia 89”, acesta e poetul optzecist, poetul care trece pe lângă mulțimea nepăsătoare, citind cartea preferată, o carte verde. ( Aici, poetul ne poate duce cu ideea la revoluția din 1989, la poetul care trece pe lăngă ea, mulțumit și fericit că în sfârșit poate să-și citească liniștit cartea preferată. „Cartea verde” putând fi asigurarea de plecare în străinătate).
Poeta cocotă infectată cu o boală cu transmitere sexuală („Un sex de femeie, vinețiu, acoperit de-o spumă galbenă.”), „Veronikas: poetă, mamă, iubită”, este probabil dovada cea mai clară că sexul, obscenitatea și presupusele terapii cu „Vindecare 100%” sunt cele care atrag atenția cel mai bine în ziua de azi.
Nikelov, poetul cu un trecut victorios (Nike era zeița victoriei la greci), cu un nume oarecum rusesc, ne duce cu gândul la poetul acceptat și apreciat de comuniști, după care nu mai rămâne nimic, decât un monument, lângă care pe o bancă adoarme cititorul de azi, cititorul cu o carte învelită în piele maro (carte ce sigur nu era acceptată în timpul regimului comunist). Ce vrea să ne sugereze autorul, prin acest poem, este ideea faptului că oamenii, chiar dacă în perioada de dinainte de ’89 nu citeau poezie „adevărată” pentru că nu le era permis și pentru că, probail, nici nu era înțeleasă așa cum ar trebui să fie, acum nu citesc pentru că, cei mai mulți, la fel, nu o înțeleg.
„Pe tabla mare, neagră, din amfiteatrul 14,
Acum pustiu, cineva a scris cu creta:
„Poeta vates.” Atât.”


Trăim într-o epocă în care poezia cu greu este e primită, iar poetul și mai greu. Epocă în care ceea ce vinde cel mai bine este publicitatea, nu calitatea. Trăim într-o lume în care noi nu mai știm ce vrem, ce e necesar, ce ne face plăcere, o lume hotărâtă de like-urile celorlalți.
„Este poezia necesară? Ne place fiindcă e necesară sau nu e necesară fiindcă ne place. Puțini sunt aceia care înțeleg fluturii pornind de la premisa că funcția lor este să zboare, să se înmulțească, să se hrănească etc. (...) și abia în al doilea rând să fie decorativi, să ne încânte privirea.”


Comments