29 octombrie 2014

„Punerea în abis”, André Gide - Falsificatorii de bani


  „Dacă scapi de o întrebare, nu înseamnă că i-ai găsit şi răspunsul.”   
     Iată-mă vorbind despre o carte despre care nici nu bănuiam că voi vorbi vreodată. Nu pentru că nu mi-a plăcut, nu pentru că nu o recomand și nici pentru că mi-ar fi teamă că nu am ce să spun despre subiectul ei. Mi-e teamă să vorbesc despre Falsificatorii de bani pentru că este una dintre cele mai bune cărți din literatura universală, iar eu, ca un simplu cititor sunt prea puțin pregătit în a vă vorbi despre ea. Un lucru este cert, însă, mi-e și mai greu să nu-mi las impresiile despre o carte ce-și lasă atât de tare amprenta asupra mea. Dar îmi iau inima în dinți și voi încerca să aștern câteva păreri și aici. Așa cum am riscat cu Muntele vrăjit, voi risca și cu Falsificatorii de bani
Încă de la început aș vrea să spun ceea ce s-a spus de nenumărate ori despre acest roman, și anume faptul că este o carte care vorbește mai mult despre cum se scrie un roman decât una care spune o poveste, întocmai cum vrea scriitorul însuși, și totuși, chiar dacă autorul ei s-a temut să-l numească roman în adevăratul sens al cuvântului, cu toate acestea  nu putem trece cu vederea faptul că subiectul și personajele rămân întipărite mult timp după lectura sa, asemeni unui roman care nu ne vorbește în mod special despre cum ar trebui chiar el făcut. Evident, André Gide s-a gândit la toate aceste tertipuri literare înainte de a așterne pe hârtie minunatele cuvinte. 

     Lumea cărții se țese după un anumit tipar, dar ea poate fi receptată după mai multe. Iată de ce: pentru că există subiect, fir narativ, pentru că există personaje bine conturate, la fel cum există și o suită de lumi în care acești eroi trăiesc, cresc și se formează, în care se zbat laolaltă cu toate problemele unei societăți în care literatura se vrea mereu și mereu altceva. În lumea lui Gide literatura schimbă vieți, dă viață și totodată o și răpește, asta depinde din ce unghi privești lucrurile. Aici tu ești singurul care îndrăznește să aleagă, fără să știi dacă e bine sau rău, fără să știi dacă alegi să trăiești ori să sfârșești prin cea mai penibilă împrejurare. 
     La o primă lectură subiectul nu pare a fi unul foarte complicat, ba mai mult poate fi redat doar prin câteva cuvinte, foarte ușor, foarte pe scurt. Dar cartea cu siguranță nu se rezumă la atât, iar cei care o citesc vor constata acest lucru încă de la primele rânduri. Trei personaje centrale își fac debutul în acest roman: Edouard, un alter ego al naratorului și al autorului, în același timp; Bernard, un tânăr în formare, un bastard ce riscă să-și ia viața în mâini și să-și hotărască propriul destin; și Olivier, tânărul care într-un moment de slăbiciune și gelozie decide să meargă pe o cale nu tocmai dorită, dar, speră el, menită a-i asigura un frumos viitor. 
„În viață se întâmplă uneori accidente din care trebuie să fii puțin nebun ca să scapi cu bine.”
     
Les faux monnayeurs, film, 2010
     Pe alocuri se țes o suită de intrigi și apar tot atât de multe conflicte. Acțiunea propriu-zisă a romanului începe atunci când unchiul lui Olivier, omul pe care acesta îl simpatizează enorm, sosește în Paris. În acest timp prietenul său, Bernard se hotărăște să părăsească locuința familiei sale după ce află că tatăl care îl crescuse nu este părintele său natural. Bernard își petrece noaptea dinaintea sosirii lui Edouard, la Olivier. Atunci când tânărul se duce la gară să-și întâmpine unchiul, Bernard îi urmărește, și cu biletul pierdut de Edouard, intră în posesia valizei acestuia și mai ales a jurnalului pe care îl citește pe nerăsuflate și din care află foarte multe lucruri despre alte personaje. Dintre toate acestea cel mai mult îi atrage atenția Laura, o tânără iubită demult de Edouard, acum însă prietena lui de suflet. Laura rămâne pe drumuri după ce internată fiind la o clinică de tuberculoși, la scurt timp de la căsătorie, rămâne însărcinată cu un bolnav de care s-a lăsat convinsă că cel mai bun lucru pe care ar putea să-l facă înainte de moarte ar fi să-și trăiască viața din plin. Bineînțeles că tânăra s-a însănătoșit, la fel și „amăgitorul”, dar îi era greu să se întoarcă la soțul ei în condițiile date. Mai târziu se dovedește faptul că tatăl copilului este chiar Vincent, fratele lui Olivier. Laura este dată la o parte și de Vincent și își pune nădejdea în prietenul ei de-o viață, Edouard. 

     Bernard găsește calea prin care se apropie de posesorul jurnalului. Se prezintă în fața Laurei și-și exprimă dorința de a o ajuta, chiar dacă acest lucru sună cam ciudat în ochii tinerei, pentru că el nu este decât un străin în toată această poveste. Bernard îi returnează valiza lui Edouard și îl roagă să-l ia cu el și să-l facă asistentul lui. Edouard, aflând că este prietenul lui Olivier și făcându-i-se milă de condiția băiatului, îl ia sub aripa sa. Pornesc în nenumărate călători pe care Edouard le întreprinde datorită meseriei sale de scriitor, cei doi devenind foarte apropiați, stârnind gelozie în mintea lui Olivier, care la rându-i ajunge să lucreze ca redactor la noua revistă a altui personaj influent al romanului, contele de Passavant. 
     Jocurile politice și cele sentimentale nu întârzie să apară, atât între personajele mature, cât și între tinerii, frații mai mici și prietenii din lumea bună în care se învârt aceștia. Intră în scenă, așadar, bătrâni senili și singuri, copii falsificatori de bani, bastarzi, femei înșelate și alungate, crime și sinucideri, înșelătorii și minciună, oameni singuri și oameni prea sufocați de cei din jur, viitoare personaje, probabil, ale romanului ce avea să-l scrie Edouard: Falsificatorii de bani
     Pe tot parcursul cărții întâlnim date referitoare la cum ar trebui să arate romanul său, informații cu privire la ideile sale aflăm, bineînțeles, din paginile de jurnal redate și din dialogurile purtate cu alte personaje. În mare parte tot prin intermediul jurnalului ne este redat și subiectul cărții, cu ușoare intervenții ale naratorului mai mult decât obiectiv. De undeva din umbră, în fața ochilor ne apare un narator care cunoaște fiecare detaliu legat de personajele aduse în scenă, un narator care acum pare a se purta ca o cameră de luat vederi, acum o entitate ce transmite totul din mintea celui care vorbește, merge sau moare.
     Jurnalul romanului nu este jurnalul lui Edouard, este un jurnal al autorului însuși. André Gide fiind de părere că fiecare scriitor ar trebui să țină un jurnal al operei sale, acesta fiind materia primă, mai importantă decât opera în sine. Jurnalul ocupă locul de seamă în crearea unui roman, și prin intermediul acestuia observăm de fapt care este subiectul real al romanului, și anume acela de „facere a unui roman”. Avem, deci, de-a face aici cu tehnica „punerii în abis”, o transpunere, la scara personajelor, a subiectului însuși al operei. Subiectul este transpus, relația fiind una speculară, la scara personajelor: personajul central este un romancier care, în vederea scrierii unui roman cu titlul Falsificatorii de bani, ține un jurnal. Dar acest jurnal, conform dialogului dintre Edouard și alte câteva personaje, se identifică cu opera însăși, cu textul însuși al operei pe cale de a se face:
„dacă vreți, acest carnet cuprinde critica continuă a romanului meu; sau mai curând a romanului în general. Gândiți-vă la interesul pe care l-ar prezenta pentru noi un asemenea carnet ținut de Dickens, sau de Balzac; dacă am avea jurnalul Educației sentimentale sau al Fraților Karamazov; povestea operei, a gestării ei! Dar ar fi pasionant... mai interesant decât opera însăși...”
      Vorbim așadar despre două realități. O „realitate reală” cu care Edouard intră în contact și este reprezentată de istorisirea evenimentelor petrecute și relatate mai sus, urmată de „realitatea ideală” construită de jurnalul (romanul) acestuia. Conform lui Jean Ricardou, unul dintre teoreticienii „punerii în abis”, timpul povestirii adevăratului subiect este sistematic perturbat, încetinit, blocat, și nu numai că anihilează povestirea, ci o pune chiar în evidență, amplificându-i importanța și făcându-i simțită materialitatea. Din planul ficțiunii (subiectului), efectele „punerii în abis” trec astfel în planul narațiunii (structurii narative). Exemple pentru această trecere din planul ficțiunii în cel textual găsim ori de câte ori autoreflexivitatea romanului obligă la asocieri cu tot ce ține de domeniul scripturalului. 
     Edouard este romancier, la fel este și rivalul său. Olivier, Bernard, alți adolescenți strânși în jurul unei reviste literare scriu sau își doresc cu tot dinadinsul să scrie. Reflecțiile și discuțiile acestora asupra actului de a scrie literatură funcționează ca alte „puneri în abis”. Pastorul Vedel ține și el un jurnal secret, în care notează fapte cotidiene, concrete. Aproape toate personajele scriu scrisori. Boala tânărului Boris este condiționată de un text scris, iar comunicarea între cei de seama lui se face prin numeroase bilete, la fel și condamnarea la moarte a acestuia este tot scrisă, bilețelul jucând un rol decisiv aici. 
     În prefața romanului, apărut la Editura RAO, 1996, Irina Mavrodin vorbește despre actul de a scrie ca substitut al sinuciderii, iar instrumentul sinuciderii, revolverul, apare el însuși ca o enclavă revelatorie „profetică” în raport cu povestirea: Sinuciderea virtuală a lui La Perouse, din primele pagini se întâlnește cu cea reală din ultimile pagini. „Prin abolirea timpului linear al narațiunii concepute ca succesiune cronologică, timpul ca progresiune se autoanihilează, autodesemnându-se ca timp circular, ca acronie a unei narațiuni de structură circulară...”
     Redau mai jos cuvintele lui Edouard din jurnalul său, definitorii în înțelegerea ideilor sale de pe parcursul cărții cu privire la perceperea realității și actul de a concepe sau imagina o alta:









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...