30 noiembrie 2016

11 creioane colorate

Fetița aceea mănâncă viermi
dintr-o batistă cu dungi albastre.
Clipește blând,  
te roagă să crezi că doare.
Iarna nu e niciodată noapte
și fluturii înoată cu peștii
în vârful dealului.
Un șarpe urlă la lună
să-i lungească moartea.
Și încep să-mi vopsesc unghiile...

Roțile metalice ale trenului
alunecă pe șira spinării,
e 22 și 22.
Pe fiecare masă
sunt așezate lumânări
cu aromă de vanilie.

A fost odată un copil
cu părul scurt
și chiloței roz.
Trăia în lumea lui
așa cum trăiești tu
în lumea tuturor.
Nu se sfia să plângă,
să mintă,
să își arate umilința.

Peste cinci minute începe
un alt film și
alte cinci minute.

Câteodată îmi ascult inima
și-mi vine să vomit
unsprezece creioane colorate...

Într-un pahar de plastic verde,
ace de trandafiri fără floare
mă îmbrățișează,
oferindu-mi toată afecțiunea.
Brusc nu mai sunt singură
și așa se face că nici tu nu ești.
Pe tine te-au cuprins de mai demult,
doar că nu recunoști.
Tu nu minți ca mine,
tu nu plângi,
nu te umilești.

În seara asta voi purta tot roz,
și luna nu vrea să prelungească nimic,

nici măcar moartea.

29 octombrie 2016

Un fel de „emoție de toamnă”

     Privind niște fotografii făcute de mine acum trei ani, în parcul din fața casei, mi-am amintit replica unui personaj (Ramințki, un alter ego al autorului) din romanul lui Fănuș Neagu, Frumoșii nebuni ai marilor orașe (1976): „Aud în somn nenăscuții câini pe nenăscuții oameni cum îi latră”. Între timp am descoperit că acele rânduri au fot preluate de scriitor de la prietenul său Nichita Stănescu, cel care în 1965 publică volumul de poezii Dreptul la timp, volum ce cuprinde următorul Cântec:

Amintiri nu are decât clipa de-acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei…
Există numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate, 
atârnând de ramura unui copac 
nenăscut, stafie pe jumătate… 
Există numai trupul meu înlemnit, 
ultimul, de bătrân, de piatră. 
Tristețea mea aude nenăscuții câini 
pe nenăscuții oameni cum îi latră. 
O, numai ei vor fi într-adevăr! 
Noi, locuitorii acestei secunde 
suntem un vis de noapte, zvelt, 
cu-o mie de picioare alergând oriunde. 


    Fotografiile mele, datate 29 octombrie 2016, Parcul Sub Arini din Sibiu:


24 iunie 2016

Mircea Eliade - Noaptea de sânziene

     Romanul Noaptea de sânziene este cunoscut și sub denumirea de Pădurea interzisă (The Forbidden Forest). Acțiunea acestuia se petrece între anii 1936 și 1948, o epocă zbuciumată, înaintea, în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial. Personajele, bineînțeles, sunt intelectuali cu idei și dorințe proprii, conștienți sau inconștienți de situația în care se află într-un anumit timp al existenței lor.
Personajul principal al romanului este Ștefan Viziru. Întreaga acțiune se petrece în jurul său. Ștefan pare să fie un alter ego al autorului. Prin ochii săi se pot observa realitățile „romanului - roman”, a narațiunii care trebuie să existe în contemporaneitate așa cum a existat și încă există mitul.

     Din anul 1936 până în anul 1948, viața lui Ștefan Viziru, ideile sale, convingerile, credințele, dorințele acestuia, sentimentele pentru cele trei femei (Ioana, Ileana, doamna Zissu), toate la un loc ne sunt prezentate sub forma unei „dezorientări” ale personajului, care pornind de la faptul că fusese confundat cu marele scriitor contemporan, Ciru Partenie, trăiește urmărit de gândul că tot ceea ce posedă i-ar aparține scriitorului. După ce se căsătorise cu logodnica lui Partenie, Ioana, Ștefan este convins că omul, precum sfinții, poate fi capabil a iubi două femei. Acest lucru îi este dovedit imediat ce, în noaptea de sânziene, „atunci când cerurile se deschid” o întâlnește pe Ileana.  Mereu urmărit de gândul că a obținut foloasele altcuiva, Ștefan simte nevoia să își construiască un loc numai al lui, un fel de spațiu în care se poate sustrage vieții reale. Obișnuiește, așadar, să se retragă într-o cameră „secretă”, într-un spațiu doar al lui, pentru „a ieși din timp”. Într-una din seri, aflat în camera lui secretă,  camera Sambo, Ștefan aude prin perete o discuție a unui necunoscut, Vădastra, despre o așa-numită doamnă Zissu. Povestea îl face pe Ștefan să-și compătimească vecinul și să se simtă atras de doamna misterioasă. 

     
Noaptea de sânziene,vol. I
Editura Litera, 2010, 336 p
.
Poveștile celorlalte personaje pot constitui singure subiecte pentru alte romane. Prietenul lui Ștefan, Biriș, un filosof ratat, ofticos, care, îndrăgostit fiind, evită să se căsătorească de teamă să nu-și îmbolnăvească soția. Biriș este un personaj central al romanului, acesta trece printr-o suită de evenimente. Este arestat de comuniști pentru că vrea să plece din țară, să se întâlnească cu Ștefan, la Paris; se îndrăgostește de Cătălina, iubita „geniului ratat”, Bibicescu. Cătălina moare după ce este violată de un rus, de la lovitura camionului condus tot de un rus. Ascuns în casa lui Antim, locuită de Irina și socrul ei, moare Bibicescu, dușmanul partidului. Ca să nu se știe pe cine ținuseră în casă, Biriș împreună cu tanti Alice, Irina (soția părăsită de Vădastra, cel care povestea de domna Zissu in camera de hotel) și invățătorul (marele colecționar al volumelor apărute la BPT, tatăl lui Vădastra, socrul Irinei) transportă mortul prin oraș, lăsându-l pe o bancă (o scenă foarte interesantă și macabră). 
Un alt personaj, Vădastra, este tipul omului fără suflet, oportunist. Acesta este în stare de a lua vieți pentru a se îmbogăți. Vrea să intre în posesia tabloului prietenului său, Antim, și dispare, părăsindu-și soția (pe Irina) și copilul. Este regăsit de Ștefan Viziru, mai târziu, la Paris.

     
Noaptea de sânziene, vol. II
Editura Litera, 2010, 384 p.
Sunt evidențiate atrocitățile războiului și acțiunile regimului sovietic, imediat după război. Închisorile, legionarii, comuniștii, situația intelectualilor, oportuniștii. Se pot afla lucruri importante din punct de vedere istoric despre:  -ascensiunea fascismului, rebeliunea Gărzii de Fier, în 1941; -dictatura militară a lui Antonescu, care, în 1941, i s-a alăturat  lui Hitler, pentru atacarea Uniunii Sovietice; -impunerea în țară a brutalului regim stalinist; -cutremurul din 1940, -seceta din Moldova, în 1946 etc. Evident, marcantă a fost situația intelectualilor. Chiar și înainte de război Ștefan Viziru fusese arestat pentru că era considerat legionar. Războiul îl prinde în Londra, acolo unde este intervievat ca spion. După război fuge la Paris în speranța că o va reîntâlni pe Ileana, chiar dacă tânăra i-a promis că indiferent cât o va căuta nu o va găsi niciodată. În urma unui bombardament, în 1944, Ioana și fiul lor mor, Ștefan rămâne singur, cu gândul la Ileana. Ioana reprezenta pentru Ștefan instinctul vieții, Ileana, în schimb, semnifica aplecarea secretă către autodistrugere, instinctul morții. Întâlnirea finală reprezintă un fel de pășire împreună spre un alt tărâm. După ce îi jură că o va căuta o viață întreagă și nu o va găsi, Ileana, fata întâlnită de Ștefan în noaptea de sânziene, se ascunde mereu de bărbatul pe care încă îl iubește. Căutarea acestuia reprezintă un fel de căutare al propriei identități. Întâlnirea lor fiind posibilă pe un alt plan al temporalității, dincolo de realitate, tocmai de aceea dispar din lumea profană împreună. Ștefan și Ileana „dispar” în noaptea Sfântului Ioan, în 1948, după exact 12 ani, sau un an cosmic, de la prima lor întâlnire.

     „Aș putea spune că , într-o anumită măsură și în mod misterios simbolul se ascunde în realitatea imediată; el se află aici, dar noi nu-l putem descoperi întotdeauna pentru că lumea modernă nu mai este „deschisă” la experiența simbolică. Orice rătăciri - într-o pădure, într-un oraș necunoscut - pot „simboliza” rătăciri inițiatice în labirint. Oricare „exilat” poate fi un Ulisse în drum spre Itaca, în drum spre „Centrul” existenței sale, iar toate obstacolele pe care le întâlnește pe drumul reîntoarcerii sale „acasă” (=Centrul Lumii) pot fi valorizate ca tot atâtea încercări inițiatice. De asemena orice „vehicul” (un automobil, de exemplu) poate simboliza trecerea de la o formă de a fi la alta: trecerea de la profan la sacru, de la ignoranță la cunoaștere (inițiere), de la singurătate la nuntă, de la viață la moarte etc.” (Mircea Eliade)

     Prin motivul caracterului irecognoscibil  al miraculosului sau al sacrului, motivul căutării vieții veșnice, motivul dragostei intangibile (Ileana - Cosânzeana) Noaptea de sânziene are o întreagă „dimensiune conștientă de basm”. În Noaptea de sânziene predomină, de asemenea, elemente ale realismului magic: treceri bruște de la o perspectivă la alta, schimbări de identitate, multiplicări bizare sau dispersări ale eului, tema timpului - incluzând numeroase paradoxuri antrenate de conștiința temporală specifică impusă de modernitate. 

     „Punctul de plecare este intuiția eroului că sacrul se ascunde în lume, că adoptă aparențele profanului și devine de nerecunoscut. Problema este cum să-l descoperi și să-l recunoști.” (Matei Călinescu)

     Un roman extraordinar, un roman complet, Noaptea de sânziene este, fără doar și poate, o scriere de excepție a literaturii române. 

***

“Toţi suntem trişti, spunea el. Nu se vede întotdeauna, dar toţi oamenii sunt trişti.” 

“Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui. Şi, eu cel puţin, nu am alt mijloc de a protesta decât refuzând să fiu confiscat, macerat şi terorizat de acest destin. Dacă va fi să mor azi, mâine sau într-o lună - am să mor. Dar am să mor, cel puţin, mândru că n-am renunţat la demnitatea mea umană, la libertatea mea. Istoria mă va omorî, dar nu va omorî un sclav - ci un om liber, care a ştiut să-şi smulgă măcar o frântură din viaţa lui teroarei istoriei.” 

“S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. ” 

“Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce faci. Nu pot avea secrete faţă de dumneata. N-am spus asta la nimeni, dar d-tale ţi-o pot spune: totul depinde de Timp. Dacă nu rezolvi problema asta chiar acum, cât eşti tânără, te prinde viaţa şi te macină pe dinlăuntru, şi într-o zi te trezeşti bătrână, iar în ziua următoare te trezeşti pe patul de moarte, şi atunci e prea târziu ca să mai încerci ceva. Trebuie să cauţi asta acum, cât eşti tânără. Asta e o problemă de tinereţe...
Ce trebuie să caut? îl întrebase Ileana.
Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne, încrede-te în semne. Urmăreşte-le...” 

***

Sânzienele (etimologia Sancta Diana - zeița romană a vânătorii și a lunii, cunoscută ca zeiță virgină, protectoare a tinerelor fete, care a refuzat să se căsătorească) este sărbătoarea zânelor bune (sfânt + zâne), ținută în 24 iunie, cunoscută și sub numele de Drăgaica, este considerată sărbătoare păgână a solstițiului de vară, drept pentru care Biserica Ortodoxă sărbătorește în aceeași dată ziua Sfântului Ioan. Fetele tinere adună flori de sânziene, de pe câmp, din care împletesc coronițe. Seara, dansează în jurul focului, îmbrăcate în rochii albe, purtând coronițele de flori pe cap. Coronițele se aruncă pe case și așa se știe dacă în acea casă va muri sau nu cineva. Atunci când florile rămân pe acoperiș acolo va fi veselie și viață frumoasă. Puse sub pernă, florile le ajută pe tinere să-și viseze ursitul. De asemenea, se crede că în noaptea de Sânziene cerul se deschide și spiritele ajung pe pământ. Conform tradiției populare, atât lucruri bune, cât și rele i se pot întâmpla unei persoane singure în acea noapte.

15 martie 2016

Jane Austen sau „Austenland”

Aseară făceam ordine prin bibliotecă și am descoperit colecția Jane Austen de la Adevărul, din 2011. Eram în anul doi de facultate când a apărut. Pe timpul când îmi plăceau romanele cu final fericit trase în culori de macaron și filmele cu Keira Knightley în rolul principal. :) Ce ani frumoși! Fotografia este de ieri. În fundal: Beautiful Estee Lauder - Sensuous Noir fragrance și o splendidă Campanula într-o găletușă foarte drăguță.
Nu am putut să mă abțin și am răsfoit câteva pagini de internet în căutarea câtorva imagini cu alte colecții colorate. Mi-au atras atenția o grămadă de desene, fotografii, comentarii absolut drăguțe și pozitive. Cât de frumos ar fi să știm și noi să ne popularizăm literatura în acest fel. Din păcate critica negativă a devenit o ocupație din ce în ce mai des întâlnită la noi. În loc să scoatem în evidență și să apreciem ceea ce avem, preferăm să distrugem, să uităm. Așa au rămas în negura timpului enorm de mulți scriitori care au scris impresionant, dar care nu au reușit să intre în grațiile criticilor, implicit în ale cititorilor. 
Noi nu reedităm, noi nu știm să ne vindem marfa. Este foarte trist. Puțini adolescenți ar lua în mână o carte îngălbenită, tipărită pe hârtie de proastă calitate (gen cele publicate prin anii `60-`70-`80), voluminoasă (pentru că sunt cărți care cuprind 2-3 romane) și cu enorm de multe cuvinte pe pagină. Avem nevoie de mai multă culoare, fie ea și aceea inspirată de produsele din rafturile cofetăriei. Avem nevoie de mai multă viață, pentru că cine ne oferă viață dacă nu cuvintele, cărțile.
Ilustrații atrăgătoare pentru domnișoare
Îmi imaginez niște desene asemănătoare cu personajele din romanul Ion.
Dacă tot se poartă vintage, ar fi frumos ca atunci când cumperi o carte să primești și niște semne atrăgătoare.
Lovely!

7 martie 2016

Pisiciplanteșilecturi

Acum câteva zile, în timp ce mă bucuram de lectura minunatelor nuvele din volumul semnat de Ștefan Bănulescu, Iarna bărbaților, în pauza pe care i-o datorez lui Martin, pisoiul meu de 7 luni, am reușit să fur niște imagini cu lucrurile din jurul meu. Mi-am dat seama că îmi place să fiu înconjurată de plante uscate, aromate, în special lavandă, cimbru, mentă, busuioc etc. pe care le păstrez în vase de lut sau în cutii de ceai, sau chiar legate și agățate pe peretele din bucătărie, dar și plante vii, cât mai colorate, cât mai muuuulte. :) De-abia aștept primăvara cu florile ei, cu soarele ei, cu vreme de ieșit pe băncuță, în curte, cu cât mai multe cărți de citit. 

12 februarie 2016

Plânsul lui Nietzsche, de Irvin D. Yalom

Plânsul lui Nietzsche (When Nietzsche Wept) este o ficțiune care ar fi putut deveni istorie. Așa spune autorul romanului inspirat din istoria celor câtorva luni ale anului 1882, ale vieții filosofului german Friedrich Nietzsche, urmând ideea marelui scriitor Andre Gide, conform căreia: „Istoria este o ficțiune care s-a întâmplat, în timp ce ficțiunea este o istorie care ar fi putut să se întâmple”. O afirmație de la care Irvin D. Yalom a pornit atunci când a scris, referindu-se la cartea sa, următoarele cuvinte: „Ficțiunea este o istorie care ar fi putut să se întâmple. Minunat. Exact așa ceva mi-am dorit să scriu. Plânsul lui Nietzsche, romanul meu, ar fi putut nara întâmplări adevărate. Dat fiind începuturile neverosimile ale domeniului psihoterapiei, toate evenimentele din carte ar fi putut avea loc dacă istoria s-ar fi abătut numai un pic din cale (The Yalom Reader, Basic Books, New York, 1998)”- citat preluat din Postfața cărții, scrisă de autor însuși.
Yalom, în cele din urmă, cam asta a reușit să construiască. O ficțiune biografică, o istorie posibilă a câtorva luni din viața lui Nietzsche, cea a cunoscutului doctor vienez Josef Breuer, a lui Freud, a Berthei Pappenheim și a tinerei Lou Salome, femeia cu care Nietzsche avusese o aventură reală. Acțiunea romanului este foarte simplă, poate pentru că scrisul este axat pe redarea universului interior al personajelor. Nu este un roman în care se petrec lucruri, mai degrabă e o carte despre „cum ar putea” să se întâmple. Accentul, după cum bine v-ați dat seama, este pus pe trăirile, dorințele, visele și ideile personajelor, este vorba despre frământări, obsesii și rezolvarea lor, sau încercarea de a le rezolva.

Spoiler: Doctorul Josef Breuer este rugat de o tânără rusoaică, în vârstă de 21 de ani, Lou Salome, să salveze viitorul filozofiei germane, pe scurt, să-l ajute pe prietenul ei, marele profesor, Friedrich Nietzsche, care suferă de o migrenă îngrozitoare și este depresiv, urmărit de posibile gânduri sinucigașe. Doctorul acceptă, simțindu-se oarecum vrăjit de tânăra domnișoară. Nietzsche, prea mândru pentru a accepta o consultație, este totuși convins de prieteni să-l viziteze pe doctor, iar acesta, la rândul său, îl convinge să rămână o perioadă îndelungată în sanatoriu, pentru tratament. În ideea de a-l păcăli, Breuer îl roagă pe Nietzsche să-l ajute să-și elimine obsesia pentru Anna O. (Bertha Pappenheim), o fostă pacientă de care se îndrăgostise. Nietzche își ia treaba în serios și descoperă că doctorul are o problemă mai mare decât a lui (N. e îndrăgostit de Lou Salome și nu poate scăpa de imaginea ei, nici după ce aceasta îl trădează). Sub influența lui Nietzsche, Breuer devine din ce în ce mai obsedat de dorința de a fi liber din nou și aproape că face o năzbâtie, dar este tratat de hipnoza prietenului său Sigmund Freud. Breuer află, datorită hipnozei, cum să trateze depresia lui Nietzsche.
***

„Așa cum oasele, carnea, intestinele și vasele de sânge sunt învelite într-o piele ce face suportabilă înfățișarea omului, tot așa agitațiile și pasiunile sufletului sunt înfășurate în vanitate; ea este pielea sufletului” 

„Gândurile sunt umbrele simțămintelor noastre - întotdeauna mai întunecate, mai goale, mai simple decât acestea” (din Știința voioasă)

„Nimeni nu moare vreodată din cauza unor adevăruri fatale în zilele noastre - există prea multe antidoturi” (din Știința voioasă)

„Amantul nu este cel care iubește: ceea ce urmărește el în schimb este să fie singurul posesor al iubitei lui. Dorința lui este să îndepărteze întreaga lume de un bun prețios. Este tot atât de meschin cu balaurul care-și păzește comoara de aur! El nu iubește lumea - dimpotrivă, este total indiferent față de toate celelalte ființe vii.”

„Tot ce vezi e relativ, la fel și tot ce cunoști. Inventăm ceea ce experimentăm. Iar ceea ce am inventat putem distruge.”
„Am crezut întotdeauna că suntem îndrăgostiți mai mult de dorință decât de ființa dorită.”

„Cred că este greu să supraestimezi gradul în care viața - adevărata viață - este trăită de inconștient. Conștientul nu este decât învelișul transparent care acoperă existența: ochiul antrenat poate vedea prin el - până la forțele primitive, la instincte, până la însuși motorul voinței de putere.”

„ - Tot ce-am vrut să spun a fost că, pentru a avea o relație completă cu altcineva, trebuie să ai mai întâi o relație cu tine însuți. Dacă nu putem cuprinde propria noastră singurătate, îl vom folosi, pur și simplu, pe celălalt ca pe un scut împotriva izolării. Numai atunci când vei putea trăi ca vulturul - fără nici un public, de nici un fel - te vei putea îndrepta cu dragoste înspre altcineva; numai atunci poate să-ți pese de cursul existenței celuilalt. Ergo, dacă nu ești în stare să renunți la o căsnicie, atunci căsnicia e sortită pieirii.”

***
Istorie vs. Ficțiune
Friedrich Wilhelm Nietzsche
15 October 1844 - 25 August 1900
(sursa)
Aflăm, din Postfața cărții, că în realitate Friedrich Nietzsche și Josef Breuer nu s-au întâlnit niciodată, dar se puteau întâlni. Unul dintre prietenii lui Nietzsche, la un moment dat, îi trimisese o scrisoare prin care îl ruga să-l consulte pe marele doctor vienez Josef Breuer. În roman, Breuer era obsedat de Bertha, chinurile persistenței imaginii acesteia pun stăpânire pe mintea sa, dar în realitate nu se știe dacă într-adevăr existase o legătură amoroasă între cei doi, chiar dacă doctorul își petrecea foarte mult timp în compania ei. Josef Breuer împreună cu Freud o trataseră pe Bertha de isterie. În urma cercetărilor, având la bază crizele Berthei, cei doi au scris cartea: Studii asupra isteriei.

Se știe câte ceva și de relația lui Nietzsche cu Lou Andreas-Salome. Cei doi s-au întâlnit în primăvara anului 1882 și au avut o legătură amoroasă intensă și scurtă, cu care, la fel ca în roman, sora filosofului nu era de acord, făcând tot posibilul ca aceștia să nu fie prea mult timp împreună. Totuși, gurile rele spun că Lou Salome era o femeie care nu se implica în relații. Despărțirea de tânără îl lasă profund deprimat, cu gânduri sinucigașe.

Bertha Pappenheim a fost, la fel ca Lou Salome, o femeie remarcabilă în timpul ei, dar a devenit cunoscută în anul 1953, odată cu apariția studiului lui Ernest Jones - Viața și opera lui Sigmund Freud.

Pentru a păstra cronologia reală, autorul a folosit citate și referiri la cărțile deja publicate, apărute înainte de 1882, ale lui Nietzsche: Omenesc prea omenesc, Considerații înafara timpului, Aurora și Știința voioasă. Dar presupunând că anumite idei din Așa grăit-a Zarathustra, pe care a scris-o la câteva luni după perioada menționată în roman, încolțiseră în mintea lui Nietzsche, autorul face destule referiri și la această carte.
***
Romanul abundă de idei filosofice, de psihanaliză, termeni medicali, idei desprinse din studii de specialitate. Se observă, așadar, că este o carte lucrată, o carte care adună între copertele sale, nu numai o fărâmă, fie ea și ficțională, din viețile unor oameni importanți și foarte cunoscuți, ci ani de studiu și cercetare. 
Într-adevăr, sunt multe aspecte fictive, însă sunt destule extrase din documente reale. Poate tocmai din această cauză, Plânsul lui Nietzsche este adesea considerat un roman lucrat, bine documentat, dar lipsit de expresivitate stilistică. Această transpunere a istoriei în ficțiune îmi amintește de romanul  Ochii doamnei mele. O poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare de Anthony Burgess (cu titlul original Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare`s Love Life, apărut în anul 1964).

O ecranizare de excepție după Plânsul lui Nietzsche a apărut în anul 2007, în regia lui Pinchas Perry, cu Armand Assante și Ben Cross. Am văzut filmul acum vreo trei ani și mi-a plăcut foarte mult.




10 februarie 2016

C.S. Lewis - Cronicile din Narnia #1 (Nepotul magicianului)

Jadis, în Londra,
lipsită de puteri magice,
crede că oamenii
trebuie să i se supună.

     Am citit acest volum pentru că îl aveam în bibliotecă, nu l-am comandat să-l citesc eu în mod special, dar răsfoindu-l mi-a plăcut foarte mult și nu l-am lăsat până nu am citit și ultimul cuvânt. C. S. Lewis (29 noiembrie 1898 - 22 noiembrie 1963) a început scrierea Cronicilor din Narnia (7 volume) în anul 1950. Chiar dacă este considerată o carte pentru copii, poate fi citită și de adulți, mai ales că, din punctul meu de vedere, doar cei din urmă îi pot înțelege semnificațiile (la fel ca multe alte cărți cu copii, dar nu neapărat pentru copii). Povestea e interesantă, chiar dacă ne duce cu gândul la alte cărți de acest gen. Ideea de a trece dintr-o lume în alta; de a crea un nou ținut. o lume nouă, magică; de a oferi cuiva un măr, datorită căruia se trezește la viață sau, din contră, pierde avantaje; povești cu vrăjitoare rele; cu doi copii care pornesc în aventura vieții lor; cu un magician; povești cu inele fermecate etc., toate la un loc sunt adunate între două coperte, istorisiri frumoase și îmbinate impecabil, înșiruite pe un număr mic de pagini (aproximativ 200) din care rezultă o adevărată atmosferă de basm. Lectura este mai mult decât relaxantă și sunt momente în care devine de-a dreptul captivantă. Subiectul este foarte ușor de ținut minte: doi copii, o fată și un băiat, care după ce interacționează cu unchiul băiatului, magicianul răutăcios, sunt transportați în alte lumi cu ajutorul unor inele.

4 februarie 2016

Haruki Murakami - Dans, dans, dans

Dans, dans, dans este unul dintre cele mai frumoase romane ale lui Murakami. O poveste aparte despre oameni „ciudați” și locuri „ciudate”. Chiar dacă e considerat un fel de al doilea volum al „oii”, sau chiar al treilea, poate fi citit independent, fără nicio reținere.
Imagini ale trecutului sunt regăsite în Dans, dans, dans, roman care prin personajele sale reprezintă o continuare a căutării oii, iar prin subiect se aseamănă chiar cu La capătul lumii și în țara aspră a minunilor. Bineînțeles că și aici este vorba tot despre o căutare, de această dată, același protagonist, despre care am vorbit în articolul anterior, pornind de la căutarea unei tinere din trecutul său ajunge să găsească alte lumi, alte realități.


În pași de dans, ghidat de vise, bărbatul de treizeci și patru de ani, acum scriitor, se rătăcește în propriul labirint, fără să ajungă prea repede la liman. Chemarea pe care o simte pare a fi de undeva dintr-o altă lume, dar știe că trebuie să ajungă, să se reîntoarcă într-un punct din trecut, și anume la Hotelul Delfin: „Acolo, cineva plânge. Plânge pentru mine. Hotelul mă cuprinde. Îi simt căldura și pulsul. Sunt parte din el. Așa este visul.” (p.5) Chemarea pare a fi din partea iubitei sale, Kiki, fata cu urechi frumoase, iubita dispărută odată cu apariția Omului Oaie. Pornește, așadar, după sunet, călătorind iar spre Hokkaido. Odată ajuns aici, are să descopere că banalul hotel se transformase într-o imensă clădire, un hotel uriaș, ultramodern, ce aparține acum de un important lanț hotelier.

Dacă în volumul anterior, În căutarea oii fantastice,  elementul principal era oaia cu puteri supranaturale, acum, ca un fel de centru al universului, tot ce se petrece este legat de hotelul Delfin, mai ales de o prezență, o entitate prezentă acolo. Pare a fi vorba de cu totul altă imagine decât era cea din În căutarea oii..., chiar dacă Omul Oaie apare și el mai consistent decât era, mai influent și altfel perceput. Dans, dans, dans poate fi citit individual, nu trebuie să știm povestea anterioară ca să înțelegem cum stau lucrurile aici, dar este destul de greu să diferențiem, de exemplu, cele două realități, dacă nu știm cine este personajul misterios, personajul îmbrăcat în blană de oaie, cel care-l îndeamnă pe același protagonist fără nume să danseze la nesfârșit, să-și joace rolul, să trăiască în propria-i lume, pentru că în cealaltă e prea frig, pentru că nu e pregătit pentru cea „fără hrană” și „fără lumină”. Totul pare un dans ciudat, un du-te-vino al ființei, lumea întreagă pare o scenă pe care o trupă de dans adoptă anumite stiluri, schimbă parteneri, evoluează sau involuează, apar sau dispar, trăiesc precum ar „trăi” niște marionete în mâinile păpușarului.



Cartierul în care se află hotelul este invadat de clădiri noi, moderne, printre care atenția atrag: un fast-food, un botique cu lucruri de firmă, un showroom de mașini europene, ceainării cu design inovator, clădiri pentru birouri, sucursale ale băncilor etc. Noul hotel este ironic catalogat: „un penibil hotel hi-tech, care semăna cu baza secretă din Războiul Stelelor”. „Totul nu era decât un vis întârziat. Eu doar am visat un hotel, care între timp fusese demolat, și pe Kiki, care dispăruse. Cu siguranță, cineva plânsese acolo pentru mine, dar și asta se sfârșise. Nu mai rămăsese nimic aici. Eu ce mai căutam?” (p.49) Și totuși va afla ceea ce căuta în sinea lui, va găsi lumea Omului Oaie, o altă realitate, o realitate pe care o regăsește și atunci când se află la Honolulu, realitatea de aici, o lume în care nu poate fi primit, sau cel puțin nu încă, pentru că, întocmai cum îi spune Omul Oaie: 
„ – Să dansezi. Tu trebuie să dansezi cât ține muzica. (...) Dansează mai departe, fără să te oprești. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândești la lucrurile astea, ți se opresc picioarele. Odată oprite, eu nu mai pot face chiar nimic pentru tine. Legăturile tale se vor destrăma complet. Se vor pierde pentru totdeauna. Nu vei mai putea trăi decât în această lume. Treptat vei fi absorbit înăuntru. Așa că să nu-ți stea picioarele. Să nu-ți pese o secundă, oricât de prostesc ți s-ar părea. Tu continuă să dansezi, pas după pas. Ai să vezi că, puțin câte puțin, părțile înțepenite se vor mai destinde. Pentru anumite lucruri nu e prea târziu. Folosește tot ce poți folosi. Dă tot din tine. N-ai de ce să te temi. (...) Dansează. Cât ține muzica.” (p.109)

Dansăm și noi, cititorii, alături de el, de personajul călător, personajul care de-a lungul aventurii sale prin lumea de acolo descoperă lumea de aici. Alături de parteneri precum sunt tânăra Yumiyoshi, alături de introvertita iubitoare de muzică rock, Yuki, fiica faimoasei femei fotograf, Amé, și colegul său de liceu, actorul principal al filmului „Dragoste neîmpărtășită”, film în care apare și Kiki, Gotanda. Avem de-a face, așadar, cu personaje rătăcite, personaje ale lumii de aici, lumea stăpânită de Omul Oaie, lumea în care a ajuns Omul Oaie prin Șobolan, lumea, așa cum a fost ea numită de multe ori, „schizofrenică”, lumea postmodernă. Haruki Murakami susține și el că fiecare roman al său conține cele două lumi, lumea de aici și lumea de acolo. Chiar și în Pădurea norvegiană există. Una estre reprezentată prin Naoko și cealaltă prin Midori. Este vorba, așadar, despre lumea modernă și cea postmodernă. O dublă conștiință, un obiect și reflectarea din oglindă a obiectului, reflectare ce uneori pare mai reală decât însuși obiectul. Un exemplu concret de pendulare și de incertitudine a „cine anume sunt” îl aflăm încă din În căutarea oii fantastice, atunci când protagonistul își privește imaginea din oglindă, imagine ce pare a fi un alt „eu” al aceleași ființe, dar diferit: 

„Eram eu, cel dintotdeauna, lipsit de expresie, ca întotdeauna. Și totuși, imaginea din oglindă era prea clară. Nu mă vedeam plat ca o reflecție. Aveam senzația că eu eram reflecția și că mă uitam din interiorul oglinzii la mine, cel de aici. Am ridicat mâna dreaptă la nivelul feței și mi-am șters buzele. La fel a făcut și eul din oglindă. Dar poate nu făceam decât să imit gestul celuilalt. Nu eram sigur că-mi ștersesem buzele din voință proprie. Mi-am întipărit în minte ideea de voință proprie și mi-am ciupit urechea cu mâna stângă. Eul din oglindă a făcut exact aceeași mișcare. Și el părea că avea în minte ideea de voință proprie. Am renunțat și am plecat de la oglindă. A plecat și eul celălalt.” (p. 286)

Despre „cel dintotdeauna” avem să aflăm în Dans, dans, dans că este un inadaptat, un personaj care simte că nu aparține realității în care trăiește, nu aparține lumii din care face parte, iar prin actul său, prin faptul că nu refuză să danseze, pentru că alege să iubească și să ofere dragoste, reușește să nu facă pasul spre boala ce pare să-i stăpânească pe toți, reușește să nu treacă dincolo, să nu se piardă pe sine odată pentru totdeauna. Atunci când simțea că reușește să meargă mai departe în viață, știa că nu are să ajungă nicăieri, simțea că îmbătrânește, că nu poate să iubească cu adevărat, că „pierduse acel tremur al inimii”, nu mai știa nici el ce caută, că tot ceea ce făcea este inutil, chiar dacă dădea tot ce era mai bun din el. Simțea parcă acel „vuiet al muntelui” auzit de personajul lui Kawabata. Un sfârșit de care nu știa și nu avea de altfel cum să scape. Senzația că încet-încet corpul îi înțepenește, că țesuturile din el se întăreau, deveneau rigide, iar singura scăpare ar fi trecerea în lumea care pare să-l cheme, lumea în care ar putea ține legătura cu celelalte „schelete”, cu celelalte personaje. Totuși, dansul îl ține treaz și pașii săi aveau un scop, totul începe a se lega, nu trebuie decât să țină ritmul, să țină ochii bine deschiși, să vadă încotro îl îndreaptă pașii: „Trebuie să mă asigur că rămân cu lumea de aici”. Așa și face, alege realitatea, alege să piardă totul și să creadă că încă va mai avea de pierdut, dar alege să iubească, pe scurt, să trăiască.

Personajele romanelor lui Murakami se împart, în mod cât se poate de cert, în două categorii: pe de o parte sunt cele ca Naoko, Kiki, Șobolanul, Gotanda și alții ca ei, inadaptați, personaje care se pierd fără scăpare într-o lume pe care ei o consideră realitatea lor, mereu singure și mereu în incapacitatea de a-și confirma propriul țel, propria existență, propria persoană, iar pe de cealaltă parte sunt majoritatea personajelor care știu foarte bine ce vor, ce scop au în viață, care este rolul lor în societate, personajele epocii trecute, ale epocii moderne. Ambele categorii sunt observate atent de un personaj central, de obicei naratorul poveștii, un personaj care sare dintr-o tabără în alta, dar de cele mai multe ori este mai atras de acea realitate privită în oglindă, de acel „eu” ce pare a-și fi pierdut de mult locul său în lume. Murakami are deosebitul merit de a fi unul dintre acei scriitori care știe încă de la început care este finalul întregii povești, chiar dacă de foarte multe ori are tendința să ne facă să credem despre el că nu se aștepta ca lucrurile să evolueze într-un anume fel, că totul este surpriză, că mai apare un Om Oaie, un fel de coregraf, un fel de profesor de dans a cărui imagine nu apare în oglindă, un fel de doctor de vieți rătăcite.

27 ianuarie 2016

Haruki Murakami - În căutarea oii fantastice

„Timpul curge continuu orice am face. Noi îl tăiem în bucățele mici, pe măsura noastră, și ne hrănim cu o iluzie, dar el e cu siguranță continuu.”
     
Titlul acestei cărți este evident cel mai scurt rezumat al conținutului ei. Căutare și iar căutare. Chiar dacă la început naratorul pare a ne relata date legate doar de relațiile sale amoroase, despre prieteni și serviciu, adevărata acțiune a romanului începe odată cu apariția fotografiei unei oi pe care acesta o folosește într-un articol de-al său. Aici, totodată, începe și misterul, continuat de evenimente ce țin de domeniul fantasticului. 
Despre căutare este vorba în majoritatea romanelor lui Murakami, dar mai ales în cele două volume care prin subiect și prin personaje sunt foarte legate unul de celălalt: În căutarea oii fantastice și Dans, dans, dans. Povestea din primul pare destul de simplă în ansamblu, până se ajunge la semnificația obiectului căutat, de această dată, așa cum aflăm încă din titlu, o oaie:
     Un tânăr în vârstă de douăzeci de ani, agent publicitar din Tokyo, primește o scrisoare din partea prietenului său, Șobolanul. Scrisoarea conține o fotografie cu o turmă de oi la păscut într-o zonă montană, zona în care prietenul se retrăsese într-o vacanță prelungită. Pentru că folosește fotografia într-unul din articolele ce urmează a-i fi publicate, este vizitat de niște oameni ciudați care susțin că fotografia conține o oaie specială, o oaie care are imprimat pe corp un desen în formă de stea. Această oaie ar avea puteri supranaturale și odată intrată în corpul omenesc putea chiar ajunge să-l facă pe purtător un om deosebit de puternic și cu o mare influență în societate. Protagonistul pornește în aventura vieții sale, plecând pe urmele oii fantastice, mai mult obligat decât rugat de secretarul unui om foarte bogat, alături de iubita lui cu urechi frumoase. Urechile fetei par și ele să aibă puteri deosebite, știind foarte bine, în mod misterios, că bărbatul va fi sunat și interogat în legătură cu o oaie, știa foarte bine la ce hotel să se cazeze odată ajunși la destinație, știa să găsească indicii care-i duceau spre locul în care a fost zărită oaia, locul în care locuia Șobolanul. De la secretarul Șefului află că oaia fusese mai demult în corpul bătrânului și că îl ajutase foarte mult pe acesta să prospere în lumea afacerilor. Șeful se afla acum în comă, iar secretarul dorește din tot dinadinsul ca oaia să fie iar găsită. Primește termen o lună de zile să găsească animalul ce acum caută să intre într-un alt corp.
     Împreună cu iubita sa ajung la hotelul Delfin din Sapporo, hotel despre care vom avea să aflăm mai multe detalii în următorul roman. Hotelul Delfin a fost înainte de război Clubul Crescătorilor de Oi din Hokkaidō. Aici îl întâlnesc pe Maestrul oilor, în a cărui corp fusese odată oaia. Maestrul îi îndrumă spre orășelul în care se află ferma unde fusese făcută fotografia. Cei doi ajung la fermă cu șoferul secretarului (șoferul susținea că vorbește ori de câte ori vrea cu Dumnezeu la telefon), dar pentru că de la un punct drumul era aproape inaccesibil, doar cei doi tineri ajung la destinație. La fermă nu pare a locui cineva, și chiar dacă hainele și proviziile Șobolanului încă se află aici, este destul de vizibil că acesta lipsește. Tot aici îl întâlnesc pe Omul Oaie. Tânăra dispare și protagonistul află că de fapt Omul Oaie și Șobolanul sunt una și aceeași persoană. Pentru a nu lăsa oaia să își exercite puterile asupra lumii, Șobolanul, după ce oaia intrase în corpul său, se sinucide. Tânărul se întâlnise cu Șobolanul cel de după moarte, un fel de entitate. Prietenul său îl roagă să părăsească ferma pentru că urmează să aibă o întâlnire. Bărbatul își dă seama despre ce fel de întâlnire este vorba și pleacă. Este așteptat de secretar și răsplătit pentru efortul depus, pentru că a găsit oaia fantastică.

     Aventura protagonistului romanului În căutarea oii fantastice, al cărui nume nu-l aflăm, departe, în munții înzăpeziți ai Japoniei, se transformă dintr-o simplă căutare a unei oi, în căutarea propriului sine, a propriei identități. Critica literară vorbește adeseori despre această poveste ca fiind relatată prin prisma unei nostalgii după trecutul refuzat de omul postmodern, de omul care, așa cum am observat când am vorbit despre romanele anterioare, este în incapacitatea de a comunica cu sine și cu ceilalți, omul care se retrage spre a se descoperi, spre a-și da seama care este rolul lui în univers. În concepția personajului principal, noi, oamenii, „putem să rătăcim după bunul plac pe tărâmurile întâmplării, ca niște semințe purtate pe aripile vântului de primăvară. În același timp însă, putem susține că nimic nu este întâmplător. Ce s-a întâmplat deja e cert că s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat încă e cert că nu s-a întâmplat. Altfel spus, noi avem o existență efemeră prinsă între totul din urma noastră și nimicul dinaintea ochilor. Nu e loc nici de întâmplare, nici de posibilitate.” (p.69)


     Oamenii precum Șeful și secretarul său sunt considerați personaje ale trecutului, personaje care știau foarte bine care este rolul lor, personaje care credeau în progres și aveau un țel bine întemeiat. Sunt oameni cu voință, oameni care „controlează spațiul, timpul și posibilitatea”, oameni care neagă conștientizarea sinelui, sau așa cum spune însuși secretarul, conștiința, în concepția sa, este fantezie: 
„Negarea conștiinței duce la negarea limbajului. Când cei doi stâlpi ai umanismului occidental, conștiința individuală și continuitatea evoluției, își pierd semnificația, și-o pierde și limbajul. Dispare existența individuală și începe haosul. Încetezi să ființezi ca individ și exiști doar ca haos. Toți împărțim același haos. Existența e comunicare, iar comunicarea e existență.” (p.129) 

     Aflăm de la Maestrul Oilor ce urmărește oaia fantastică de la om. Știm că oaia a intrat în corpul Maestrului în anul 1935, pe când inspecta un teren la granița dintre Manciuria și Mongolia, arătându-i-se acestuia ca într-un vis. Oaia îl folosise doar pentru a ajunge în Japonia. Aici l-a părăsit și a intrat în corpul Șefului, pe atunci un tânăr activist de dreapta aflat la închisoare. Oaia l-a ajutat pe noul purtător să devină o figură politică marcantă, a călătorit în China și a construit acolo o rețea de informații, îmbogățindu-se. După război, Șeful fusese condamnat sub acuzația de criminal de război de clasa A, dar a fost eliberat în schimbul rețelei de informații, apoi, servindu-se de averea strânsă din China, ajunge să controleze guvernul, economia și mass-media. Oaia s-a folosit de el pentru a crea o organizație de proporții, apoi l-a părăsit pentru că, spune Maestrul de Oi, „e posibil ca el să nu fi fost capabil să înțeleagă pe deplin ce-i cerea oaia”(p.202) Tot acesta este de părere că oaia caută acum un om capabil să conducă organizația, mai cu seamă „caută o formă care să-i îmbrace gândirea”.
     
     În antiteză cu aceștia se află personajul principal și chiar prietenul său, Șobolanul, personaje care nu mai cred în progres, nu mai cred în puterile omenești, și încearcă să anihileze orice idee care ar putea schimba lumea. Lumea se schimbă doar prin anihilarea propriului eu, a propriului sine, să te uiți pe tine în favoarea celorlalți, or Șobolanul tocmai acest lucru vrea să oprească. Omul postmodern nu numai că nu se înțelege pe sine ca întreg, ci încearcă să-și creeze la rândul său alte „euri” pe care ulterior să le înțeleagă. Chiar și protagonistul, atunci când ajunge la fermă, se întreabă dacă nu cumva, undeva, mai există un „eu” și este aproape convins că cu cât se gândește mai mult la acest lucru, cu atât celălalt „eu” devine mai real, iar „eu de aici deveneam ireal”. (p.261). Este vorba, așadar, despre un fel de imagine din oglindă, însă acela din oglindă ajunge să pară mai adevărat decât cel care se privește. Înstrăinarea aceasta devine un labirint în care personajele murakamiene se pierd și de foarte multe ori rămân pierdute, pentru că nu reușesc să descopere ieșirea, pentru că nu reușesc să se descopere pe ele, sau poate tocmai pentru că această ieșire de mult timp nu mai există. Așa se pierde și tânăra cu urechile frumoase, pentru că nici ea nu știe ce vrea, pentru că nici protagonistul nu știa ce vrea, sau așa cum Omul Oaie îi spune, pentru că se gândește prea mult la el, iar acest lucru îi face pe cei apropiați să dispară din viața sa. 
     
     Romanul În căutarea oii fantastice, așa cum sunt de părere mulți dintre exegeții săi, întocmai cum consideră și Murakami Fuminobu în studiul lui, poate fi privit ca „o lucrare care descrie ideologia modernistă a Japoniei: cultul intelectualului, dorința de cunoaștere și rațiune; dezvoltarea puterii politice și economice; idea de suprimare a Celuilalt, iubirea profundă și identificarea cu principiile ideologice ale tradiției japoneze, alături de unitatea viitorului. Acest lucru contrastează cu respingerea venită din partea Șobolanului față de cele amintite mai sus, perspectiva sa fiind una anti-modernistă, sau, aș numi-o eu, postmodernistă. 
Povestea romanului se îndepărtează, astfel, de ideologia modernistă, cea care considera forța, puterea, intelectul și munca sârguincioasă, elementele necesare evoluției și ale progresului, aprobând suprimarea celor slabi, orientându-se spre o lume postmodernă, o lume în care oamenii sunt legați de propriile lor slăbiciuni, dureri și suferințe, întocmai cum sunt legați de lumina verii, de mirosul unei brize, de sunetul cicadelor, de o bere servită cu prietenii.” (Murakami Fuminobu)

Romanul are la bază ideea de criză postmodernă, relația dintre epoca anterioară, cea modernă și perioada de acum, perioada postmodernă, un fel de atac venit din partea contemporaneității asupra ideii obsesive de progres ce predomina acea perioadă, la un loc cu oamenii reprezentativi ai acelei vremi, în roman evidențiați prin gazdele oii fantastice, Maestrul de Oi, Șeful și tatăl Șobolanului. Tatăl Șobolanului nu a fost un purtător al oii, însă este considerat „vinovat” pentru soarta fiului său. Trebuie specificat că tatăl nu apare ca personaj în acest roman, apare, însă, într-un roman anterior, publicat în anul 1979, numit Ascultă cum cântă vântul (Kaze nou ta o kike), fiind prezentat ca fiind unul dintre oamenii de afaceri influenți ai Japoniei, îmbogățit de pe urma războiului. 
     
     Oaia, prin faptul că devine parte creatoare a acestor „puteri” (politică, economică, intelectuală, persuasivă, de anihilare a celor slabi etc), este considerată un simbol al întregii epoci moderne. Ca animal, oaia a fost introdusă în Japonia tot în acea perioadă, respectiv între anii 1854 – 1859, iar până atunci japonezii nu știau prea multe despre acest animal. Oile sunt importate din America până după război, atunci a început importul de lână și carne din Australia și Noua Zeelandă, iar creșterea oilor nu mai prezenta nici un fel de interes. Secretarul Șefului, însuși, este de părere că oile sunt „animale tragice”, iar ele ar fi întruchiparea Japoniei moderne.
     Nu știm dacă Haruki Murakami folosește simbolul oii întocmai cum este el receptat de critica literară, dar apariția acestui element în textul său și totalitatea legăturilor foarte verosimile, de altfel, ne determină să credem și noi că, într-adevăr, oaia fantastică este tocmai reprezentantul valorilor epocii moderne japoneze, iar personaje precum Șobolanul, chiar și protagonistul romanului, al cărui nume nu-l vom afla nici în următorul volum, sunt acele personaje ale prezentului, ale unui timp numit postmodernism, un timp în care sinele nu mai este negat, este considerat chiar mai important decât propria persoană, tocmai de aceea este atât de căutat, tocmai de aceea este atât de greu de înțeles de fiecare în parte.
 

23 ianuarie 2016

Un secol cu Neagu Djuvara

Mi-a plăcut foarte mult acest interviu. Neagu Djuvara, pe lângă faptul ca a trăit printre personalități ale secolului trecut, a participat și a fost martor al unor evenimente foarte importante din punct de vedere istoric, a știut să imortalizeze tot parcursul său atât de bine și a știut sa ne redea și nouă, celor mai puțin documentați, sau mai tineri, elemente din viața lui.
  Întrebările își primesc răspunsurile în mod firesc, întrebări foarte bine alcătuite de George Rădulescu, puse în așa fel încât răspunsul așteptat să stârnească interes și, mai mult decât atât, să învețe, să ne învețe. Suntem și noi martori ai vieții domnului Djuvara, ai istoricului, ai omului care pare să fi trăit tot ce se poate trăi într-o viață.
     Ne sunt prezentate personalități, participam și noi la tot felul de evenimente din care, dacă suntem receptivi, avem ce învăța. Mi-au plăcut foarte mult, nu știu dacă interviul, cât adevarul vieții celui care povestește, dar mai ales concepțiile sale despre ea, despre viața poporului român. Interviul se citește repede, conține foarte multe fotografii și pare un fel de interviu luat de noi, cititorii, care am pătruns în casa și în viața acestuia. De la începutul Primului Război Mondial, atunci când mama sa, împreună cu cei doi băieți, Neagu și fratele lui mai mare, fug din țară, și până în prezent, pas cu pas ne sunt înșirate „fotografii”, imagini ale unei vieți deloc ușoare, deloc lipsite de griji. Chiar dacă o bună perioadă din viața sa, Neagu Djuvara și-a petrecut-o în Franța, uneori în Africa, nu la noi în țară, acesta este la curent mereu cu ce se petrece aici. A fost bine pentru familia sa înainte de instalarea socialismului, dar nici foarte rău în acea perioadă, poate pentru că nu a locuit aici în acele momente gri ale poporului român. Nu a fost închis, condamnat sau considerat adept al dreptei, chiar dacă înclinațiile lui puteau părea de așa natură. Credea și crede în monarhie, ține foarte mult la familia regală, mai ales pentru că familia lui fusese apropiată casei regale. 
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...