10 august 2014

Cobaltul din „cobalt”


„și când îți voi vorbi din nou despre dragoste
să nu crezi nici un cuvânt

ochii mei de cobalt îți vor

arăta

în acea zi

totul.„
     Prima dată când am auzit de cobalt mi-a venit în minte un minereu albastru pe care îl culegea un personaj din WoW, un death knight – inginer, din munții înzăpeziți de pe lângă Ice Crown Citadel, regatul înghețat al lui Lich King, regele celor blestemați. Apoi am luat în mână o carte, pentru că nu prea știam la ce folosește acest element chimic în viața reală, dar mai ales, care este legătura acestuia cu poezia. De ce a ales Claudiu Komartin drept titlu al volumului său de poezii acest element?Cobaltul este un „element chimic metalic, unul dintre elementele de tranziție. Răspândit în cantități mici în multe minerale și minereuri, acest metal magnetic, alb-argintiu cu o ușoară nuanță albăstrie, se folosește mai ales pentru formarea de aliaje speciale cu aplicații foarte precise. Cobaltul și compușii lui se folosesc în galvanizare și în colorarea ceramicii și a sticlei. (…) Cobaltul albastru are o compoziție variabilă, cele două elemente esențiale fiind oxidul de cobalt și alumina. Un izotop radioactiv al cobaltului emite raze gamma penetrante care se folosesc în terapia prin radiații.”Apoi am citit volumul. cobalt însuflețește trupul poetului, iar versurile sale caută căldura din sufletul singur, din care suferința se scurge ca apa dintr-o bucată de gheață. Pentru acesta, timpul și spațiu sunt cobalt. Ființa este cobalt. 


     Și cum acest volum a fost amplu dezbătut de critica contemporană, mi-e destul de greu să spun și eu câteva lucruri, care să nu semene cu cele spuse. Dar și eu am văzut cobalt, și eu am simțit cobalt, mi-a plăcut mult cobalt. Ceea ce m-a impresionat încă de la prima lectură a poemelor lui Claudiu Komartin a fost și încă mai este, nu poetica metalelor, cum a menționat Andrei C. Șerban, ori poze studiate, gesticulații narcisice, simulări elegante ale suferinței, cum precizează Paul Cernat, ci expresivitatea tragică, forța teatrală. Poezia este un spectacol. cobalt este o piesă de teatru în trei acte, cu ghilimelele de rigoare, bineînțeles: Unu, Doi și Poem pentru cei de pe urmă. Urmat de câteva Rânduri către un mai tânăr poet. Aceste rânduri ajută și pe cel mai superficial cititor să-i înțeleagă versurile. Saucum spune Ștefan Baghiu: „Cobalt este un exercițiu de menținere a isteriei interne, a nevrozei prelungite. (…) poetul dispune de o forță lirică impresionantă. Alonja thanatică, starea de nevroză și depresie, post-nihilismul și căderea misticii sunt punctele de forță ale lui Komartin (…) pentru Komartin — într-un fel de exercițiu romantic — calitatea de a fi poet este una inevitabil teatrală, mai mult sau mai puțin intenționată, iar ipostazele lirice capătă adâncime numai prin ridicarea mizelor până la paroxism.”
     Sufletul omului există doar în măsura în care acesta ajunge să-și autodepășească propriile-i limite. Dacă nu, devine cobalt:

„soarele e cobalt când se înalță din trup și strălucește 
peste recife

și creierul meu tăbăcit pe care se așază

păsări necunoscute este cobalt

rezistența la compromis și la neputință

a fost întotdeauna cobalt

și frica nocturnă pe care am vrut să o 

bat ca pe un animal încăpățânat
e cobalt” (…) (cobalt, pentru Alexandra, p.59)

     Asemănarea poeziei lui Claudiu Komartin cu un spectacol provine din afirmația poetului însuși în ultima parte a volumului său, și anume aceea că „vrem, nu vrem, biograficul se strecoară în tot ceea ce scriem”. Tot poetul, și tot aici mai spune: „… o astfel de carte nu e despre ceva, nu spune neapărat o poveste, ci fragmente subiective din care poți alcătui povestea cuiva. Un volum de poezie nu e un pod, ci ceea ce simți cât timp treci un pod.” 

„sunt lumi cu ceruri minuscule și
sunt lumi fericite
în care memoria este speranță
și rănile sunt dinainte vindecate
sunt lumi în care nimeni nu vinde pe nimeni
și presimțirea lor
e cobalt”


     Poemele cobaltului aduc în scenă manechine de ceară gata de a se instala în propria lor nenorocire. Lumea întreagă cu tot cu obiectele și ființele sale este închisă într-o carapace, așa cum era lumea personajelor lui Max Blecher, o lume ghidată de alții, o lume în care totul e cobalt, o irealitate imediată sau o realitate imediată. Iar dacă la Max Blecher moartea este resimțită ca univers interior, ca prăbușire în întunericul continuu, la Claudiu Komartin alegerile la care ne îndeamnă existența reprezintă prăbușirea tuturor lucrurilor pure. Suferința este masca de care nu ne mai putem lepăda într-o astfel de lume. Identitatea devine un loc rău, o capcană a eului. O capcană din care nimeni nu scapă „pentru că cerul va fi de piatră și va scuipa cobalt peste cei de pe urmă”. Dar măștile poetului, spune Șerban Axinte, „nu mai ascund o figură, ci o dezvăluie în incapacitatea ei de a se mai lăsa cosmetizată. La autenticitatea în raport cu sine se poate ajunge, deci, nu doar prin eliminarea tuturor măștilor, ci și printr-un dialog sincer cu ele.” 

     În poezia lui Claudiu Komartin se întâmplă ceva, ca în trupul unui bolnav. O scenă parcă redată din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, atunci când Hans Castorp își explorează cu privirea pentru prima dată în viață trupul pe interior, în încercarea de a descoperii punctul umed al plămânului, găsim în poemul Acolo se întâmplă ceva, doar că aici ceea ce se cuibărește în plămâni nu este boala, ci sufletul, asta la cei mai norocoși: 

„te apropii de oglindă și te privești plictisit, cum ai privi 
orice alt lucru trecător 
mâini ochi piept 
clavicule maxilar: iată-ți 
radiografia 
încerci să surprinzi ceva în ochii obosiți, sub piele 
sunt vase de sânge, țesuturi, acolo se întâmplă ceva, 
sufletul se găsește în buricele degetelor, iar la cei mai norocoși 
se cuibărește-n plămâni.”

Tot învelișul sufletului nu este altceva la poetul cobaltului decât cobalt:

„mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat
e cobalt
și mușchii mei alungiți și compacți asudând
de bucurie și groază în fața iubirii
sunt cobalt”



     Într-o lume în care totul este cobalt, chiar și cutremurarea stinsă și rafinată pe care poezia o mai trezește, ori iertarea târzie a mamei, frunza căzută pe luciul apei în care prietenul a crezut că își va găsi liniștea, nevoia de iubire și inocența bătrână a poeților care au turnat versuri mângâietoare, poetului nu-i mai rămâne decât propria-i noapte, propria-i neliniște, propriul vis, propria nebunie, nebunie care izbucnește provocând creierul să-l trântească pe om de toți pereții: 
Creierul meu dă cu mine de toți pereții, ființă care încearcă să convingă nebunia să respecte un ritm cunoscut (Încercăm să convingem nebunia). 

     Poetul este ferm convins de faptul că liniștea pe care noi o dobândim este datorată faptului că totul ni se pare firesc. Firescul este rezultatul necunoașterii adevărului:

„totul pare atât de firesc.
ca întotdeauna când nu cunoști adevărul.”

       Aici chiar și iubita este aici una cu poezia. De foarte puține ori ne dăm seama dacă autorul acestor versuri vorbește despre poezie sau despre iubită, despre relația sa cu o altă ființă, ori de relația sa cu poezia. În orice caz, asemănarea cu el o aduce și pe ea printre cuvinte și în cuvinte. 

     Pornind de la anumite versuri sau citate din autori cunoscuți, Claudiu Komartin își clădește propriile versuri, propriile idei, propriile suferințe, chiar capcane. Spun capcane, pentru simplul fapt că aproape la fiecare sfârșit de poem, fiecare versuri finale reprezintă, nu o eliberare, cum am menționat mai sus când am vorbit despre carapacea bolii personajelor lui Max Blecher ce la final părăseau vizuina-capcană, ci o claustrare continuă. Poetul adeseori rămâne fără memorie, fără nici un deget, nemaifiind capabil să creeze, dragostea nu va mai ajunge niciodată acasă, dar, totuși, atunci când ajunge, este prinsă și ea precum prizonierul poet în propria-i poezie: Te-am primit în casa cu acoperiș strâmb / și te-am învelit cu o cheie. 

     Privind poemul: și chiar animalele se trăgeau mai încolo rănite/ și sângele lor se scurgea mereu în altă direcție/ decât sângele meu, mă duce cu gândul vrând-nevrând la animalele de La capătul lumii, din romanul La capătul lumii și în țara aspră a minunilor al lui Haruki Murakami. Acolo, sufletele nou-veniților erau preluate de animale, apoi animalele trebuiau sacrificate, ca pe urmă nemairămânându-le decât cunoștința ființei dobândite în craniile depozitate pe rafturile bibliotecii, citite într-un final de un cititor de vise. Această pierdere de memorie, de putere creatoare, este asemuită propriei morți. Dacă nu mai există putere de a crea poemul, ființa nu mai are putere să mai existe. Cu toate acestea Claudiu Komartin este unul dintre puținii oamenii care, așa cum spune chiar el: Încă mai am momente în care îmi vine să plâng/ de fericire pentru un vers, care la un moment dat se gândește la cum ar fi dacă. cobalt este amestecul de elemente din sufletul poetului, este bezna, așa cum menționează și Andrei Codrescu, „care cere știrilor lumii să se adâncească și să se apere de asediul insistent al luminii (…) un amestec de tandră forță destructivă”. 
Pe scurt, cobalt este cobalt.


Am folosit:
Claudiu Komartin, cobalt
Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2013


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...