7 august 2014

Despre dragoste și alți demoni sau „Supracodificare culturală”


Un roman erotic, o poveste de viață cu iz mistic sau o istorie a credințelor murdare și distrugătoare, din care nimeni nu poate scăpa indiferent de prețul plătit, Despre dragoste și alți demoni reprezintă, în viziunea mea, un spectacol al unei scene imense din marele teatru al lumii. Aici, nașterea și moartea se întrepătrund perpetuu. Dragostea e doar o mască a personajelor care încă mai speră in puterea ei eliberatoare. Acestea nu fac altceva decât să ajungă, fără doar si poate,  la o  autoiluzionare continuă, din păcate, pană în cel de pe urmă moment al existenței lor. Del amor... poartă însemnele unei epoci și ale unei lumi încă existente. Dacă îți trece prin mâini această carte, nu are cum să nu te simți vrăjit de personajele sale, de viața și moartea din ea. 

       Povestea  începe cu un citat din scrierile filozofului Toma D`Aquino, a cărui concepție era ca sufletul omului ca substanță ființează prin forma trupului, materia. Pornind de la eroină si ajungând până la maicile al căror nume nu-l aflăm, în roman predomină un număr însemnat de personaje feminine. Iar acest lucru este foarte vizibil. Lumea toată se învârte în jurul acestor femei. Ele sunt cele de care se îndrăgostesc domnii, ele sunt acelea care îngrijesc și sunt îngrijite. Ființe uneori lipsite de dragoste si afecțiune, și ființe care primesc mai mult decât și-ar fi dorit vreodată, indiferent dacă  au sau nu nevoie. Nu puține sunt dățile în care cititorul parcă ar vrea să le compătimească și să se revolte odată cu ele.
Într-o singură  localitate, Gabriel García Márquez adună la un loc cvari tipologii de personaje. Avem, așadar, fecioare neascultate, călugărițe neputincioase, stareță cu o imensă autoritate, nebune neînțelese, unele internate, altele nu, soții de viceregi inimoase, femei care au ucis, sau care își propun să o facă, slujnice, mame, femei superioare bărbatului, sau femei cu personalitate slabă, femei care iubesc, altele care urăsc, femei visătoare, dar si femei lipsite de orice fel de dorințe.
Înainte de a-și introduce cititorul în acțiunea romanului, autorul ne relatează o poveste ciudată, plină de mister a unei tinere de 12 ani. Făcându-ne, în acest fel, să credem că tot firul romanului pleacă de la acest eveniment, petrecut in trecut, captându-ne atenția și oferind credibilitate.
Scenă din filmul Del amor y otros demonios, 2009
Sierva Maria de Todos Los Angeles, cu puțin timp înainte să împlinească doisprezece ani, este mușcată de un câine turbat. Imediat după incident, câinele este prins și spânzurat, întocmai cu se proceda de fiecare dată când se afla că aceștia suferă de turbare. În ziua aceea fetița ieșise împreună cu una dintre slujnicele familiei sale, pentru a cumpăra o ghirlandă cu clopoței, cadoul ei pentru cea de-a doisprezecea aniversare a zilei sale de naștere.
Tânăra este unicul copil al marchizului de Casalduero și al soției sale Bernarda. Marchizul era un om cu sufletul curat. Se îndrăgostise și el în tinrețe, cum o fac, de altfel, toți tinerii, de persoana nu tocmai potrivită. El se îndrăgostește de una dintre nebunele internate la spitalul din apropierea locuinței sale. Dragostea lor era foarte mare, dar din nefericire, sau poate fericire, tatăl său, marchizul cel mare, află despre idila celor doi, de bilețelele de amor pe care aceștia nu ezitau să și le trimită ori de câte ori aveau prilejul să o facă. Marchizul știe cum se lecuiește o astfel de boală și tocmai de aceea îl trimite pe tânăr departe de casă și, în același timp, departe de iubită. Planul dă rezultate. Tânărul nu numai că se întoarce „sănătos”, dar se și căsătorește cu o domnișoară de familie bună, aleasă de tatăl său: doña Olalla de Mendoza. Tânăra, cu toate că îi devine soție, rămână fecioară până la sfârșitul zilelor sale, sfârșit nu tocmai obișnuit, fiind lovită de un fulger într-o zi senină de noiembrie. După această tragedie, singura mângâiere a marchizului a rămas Dulce Olivia, iubita sa din tinerețe, dar și ajutorul necondiționat al slujnicei Dominga de Adviento. Acest lucru a durat mai puțin de un an, pentru că o altă doamnă își face simțită prezența în viața tânărului, și anume Bernarda Cabrera. O fată, care împreună cu tatăl ei, fost vătaf de-al marchizului senior, ajuns foarte bogat prin negustoria cu coloniale, pun în practică un plan plin de malițiozitate. Tânăra, după ce urmează a-l seduce pe marchizul fiu, rămâne însărcinată, acesta din obligație o va lua de soție, apoi îl vor omorî. Planul, pe care marchizul îl va afla odată cu trecerea timpului, a decurs așa cum trebuia, mai puțin ultimul aspect, și anume cel legat de crimă.
Bernarda era o femeie foarte puternică. Reușise numaidecât să pună mâna atât pe conducerea casei cât și pe cea a afacerilor, dar pe soțul ei nu dadea nici doi bani, tocmai de aceea aruncându-se în fel de fel de relații extraconjugale. Dragostea pentru fiica ei era la fel ca și cea pe care o avea față de soț, mai degrabă, erau prezente ura și disprețul.
Cele trei limbi africane pe care Sierva Maria le cunoștea de la sclavii din casă, erau de mare preț pentru fetiță. Aceștia erau adevărata ei familie. Dominga de Adviento era ca o mamă pentru tânără, o mamă ce o învăța mai tot ce se putea  și știa din cultura și religiile africane, dându-i chiar și unele mărgele și pandative pentru ca fetița să se simtă protejată. O indeletnicire nu tocmai demnă de o micuță marchiză, pe care a învățat-o de la sclavi, e aceea de a minți. Și nu a minți pentru a ieși dintr-o încurcătură, ci pur și simplu de a-i minți pe toți cei din afara familiei ei de slujitori.
Nimeni nu luă în seamă faptul că tânăra fusese mușcată de un câine, până când într-una din zile, o femeie în vârstă îl vizită pe marchiz, spre a-l informa cu privire la incident, și pentru a-și oferi serviciile întru vindecarea bolii.
Acum este timpul în care preocuparea de tată își face simțită prezența. Marchizul se panichează la aflarea veștii și tocmai de aceea apelează la doctorul Abrenuncio, rugându-l pe acesta, cu toată discreția să poftească la locuința sa, pentru a o consulta pe Sierva Maria. Aici, doctorul se arată destul de optimist în privința stării de sănătate a fetiței, mai ales pentru că rana nu era gravă și, de asemenea era situată departe de creier. Cu toate acestea, cicatricea se putea umfla, deschide și supura, deci orice era posibil. Tratamentul prescris de doctor consta într-o uriașă doză de fericire, la propriu vorbind, fetița trebuia tratată ca o regină, ceea ce marchizul și facu în timpul ce urmă vizitei doctorului. Aceast tratament era bun, dar nu era aplicat așa cum trebuia, și asta pentru că fetița nu se simțea deloc bine în casă, în camera bogat decorată și înfrumusețată, rămasă de la bunica ei. Locul ei era printre sclavi, acolo se simțea iubită, acolo era adevărata ei familie, acolo era fericită. Cu toate acestea, tatăl, care a devenit foarte atent cu fiica sa, înceracă să-i ofere căldura și dragostea pe care fetița nu a primit-o de la el, niciodată.
Pe la jumătatea lui Martie riscurile turbării păreau îndepărtate. Totul devine liniștit până într-o zi când tânăra a făcut febră. Tatăl, speriat, dând vina pe mușcătura câinelui, apelează la fel de fel de doctori, spițeri, bărbieri care luau sânge, vraci și tot felul de meșteri ai farmecelor, interziși și pedepsiți de Inchiziție. Fetița e supusă acum unor fel de fel de tehnici și tratamente, care mai de care mai dăunătoare. Rana de la picior îi e deschisă de către acești presupuși vindecători, și tratată cu tot soiul de leacuri. Aceste practici o fac pe fetiță chiar să se comporte ca fiind turbată, fiind mai degrabă speriată și traumatizată, iar piciorul o durea îngrozitor, febra nu-i dădea pace nicio clipă, probabil din cauza rănii, acum deschise.
Puterea supremă, biserica, aflase despre „boala” tinerei, și tocmai de aceea, Episcopul îl obligă oarecum pe tată să-și ducă fiica într-o manăstire de maici, mănăstirea Santa Clara, pentru a fi supusă  unor ședințe de exorcism. Episcopul era convins că Sierva Maria era posedată de demoni și nu turbată, cum credeau ceilalți. Fără aprobarea soției sale, nu că acesteia i-ar fi păsat măcar, marchizul o duce pe tânăra sa fiică la Santa Clara.
Mănăstirea era condusă de către maica Josefa Miranda. Stareța a primit educația necesară la Burgos, la umbra Sfintei Inchiziții. Plină de resentimente și cu o imensă vocație autoritară, Josefa Miranda se ocupa de tot și de toate treburile mănăstirii fără niciun fel de ajutor din afară. Cauza resentimentelor sale pe care le avea față de Episcop, a fost o ceartă neînsemnată pe chestiuni ce țineau de bani și jurisdicție între călugărițele clarise și episcopul franciscan.
Cu toate că fetița se opune, manifestându-se nu tocmai sănătos, ba chiar se părea că dă semne de boală, este închisă de către stareță într-o celulă a mănăstirii. Stareța era foarte supărată, și nu ezita să arate asta, pe faptul că Episcopul a trimis-o pe tânăra posedată tocmai la mănăstirea Santa Clara.
 Înainte să fie închisă de către maica Josefa, Sierva Maria mai că este uitată în curtea mănăstirii. Aici, fetița intră în vorbă cu două maici care se minunară de frumusețea ei. Sierva Maria avea pielea albă, părul blond și foarte lung, un chip angelic. Ajunge chiar și la bucătărie, fiind, de asemenea, foarte îndrăgită de toată lumea. Aici, printre slujnice se simțea cel mai bine, însă liniștea ei, din păcate, nu durează prea mult.
Bineînțeles că toate relele care s-au petrecut după aceea, la mănăstire, au fost puse pe seama farmecelor malefice ale fetei.

Scenă din film 

„Mai multe novice declarară pentru procesul verbal că zbura cu niște aripi străvezii ce făceau un zumzet fantastic. A fost nevoie de două zile și de o echipă întreagă de sclavi pentru a strânge vitele, a călăuzi albinele spre faguri și a face ordine în mănăstire. Se răspândi zvonul că porcii erau otrăviți, că apa din fântâni provoca viziuni premonitorii, că una dintre găinile speriate zburase peste acoperișuri și se pierduse în orizontul mării. Însă groaza călugărițelor era plină de contradicții căci, în pofida gesturilor exagerate ale stareței și a spaimei fiecăreia, celula Siervei Marίa deveni centrul curiozității tuturor.”
 Episcopul era mai mereu însoțit de eruditul Cayetano Delaura, un mare pasionat de lectură, însărcinat de către episcop cu aceste ședințe de exorcizare a Siervei Maria. Foarte interesant era faptul că Delaura o visase pe tânără, de fapt mai târziu va afla ca amândoi aveau același vis.
„Delaura visase că Sierva Maria era așezată la fereastră, în fața unei câmpii ninse, luând și mâncând una câte una boabele unui ciorchine de strugure pe care-l ținea în poală. Fiecare boabă desprinsă creștea imediat la loc.  În vis era limpede că fetița stătea de ani în șir la fereastra aceea infinită, încercând să termine ciorchinele, și că nu se grăbea, fiindcă știa că ultima boabă însemna moartea.”
Prima întâlnire pe care Delaura o avuse cu Sierva Maria a decurs destul de bine. Chiar dacă stareța îl preveni asupra răutăților pe care avea să le facă tânăra, preotul nu ezită și întră în celula fetei, o examinează și chiar îi îngrijește rănile, dar după ce îi desface acesteia legăturile, fata năvăli asupra lui ca o fiară. Cu toate acestea tânărului i se făcu milă de copilă și chiar continuând a-i aduce  mâncare mai bună din afara mănăstirii.
Alături de celula Siervei Maria era închisă o altă călugăriță , Martina Laborde, care odată săvârșise o crimă, dar care se împrieteni destul de repede cu fetița, ajungând să petreacă foarte mult timp împreună.
Delaura se gândea și mai mult la tânăra posedată de demoni și începu să o viziteze tot mai des, reușind chiar să comunice unul cu celălalt. Preotul avea motivele sale să creadă că fetița nu e posedată, dar, cu toate acestea, episcopul avea așa-numitele declarații ale maicilor ce susțineau contrariul, și mai ales dorința exprimată a stareței de a elibera mănăstirea de acea ființă. Delaura era sătul de aceste supoziții și credea că mai de grabă maica Josefina e cea posedată.
Vizita viceregelui, don Rodrigo de Buen Lozano și a soției sale, însoțiți de numeroși doctori, judecători și slujbași personali, dar mai ales cazarea vicereginei la Santa Clara, a adus câteva speranțe și în inimile deținutelor. Într-adevăr, vicereginei i se facu milă de Sierva Maria, mirând-o foarte mult și frumusețea fetei, dar mai mult, o prezentă la cină chiar viceregelui.
Înainte de ședința de exorcizare a Siervei Maria, Cayetano Delaura devenise foarte agitat. În acest timp pictorul viceregelui picta portretul fetei, aceasta purtându-se ca un model exemplar. Crezânduse pierdut, cu teamă în suflet, Delaura îi face o scurtă vizită marchizului apoi doctorului Abrenuncio, pentru a asculta părerea pe care medicul o avea despre boala micuței marchize sau pur și simplu pentru a vorbi despre ea, așa precum intuiește chiar doctorul.  Întors la celula Siervei Maria, îi adusese acesteia o valiză pe care tatăl ei o pregătise în ziua plecării și pe care nu mai apucase să i-o dea, dar fata refuză valiza și începe să-l scuipe, să se comporte ca o posedată de diavoli, facându-l pe Delaura chiar să invoce diavolii. Ajuns în bibliotecă, Delaura realizează că înr-adevăr e îndrăgostit de fetiță și se pedepsește cu biciul, precum se proceda pentru a scăpa de poftele trupești. Drept pedeapsă episcopul îl trimise la spitalul de leproși Amor de Dios. Abrenuncio, însă, îi puse biblioteca personală la dispoziție pentru a continua studiile.
Fără să se gândească la posibile urmări, Delaura fugi de la spital și se strecură în mănăstire la celula Siervei Maria. Urmară nopți de neuitat, fata se îndrăgostise și ea de el și-l aștepta în fiecare noapte. Delaura încă mai spera că tânăra va fi vindecată și eliberată.
Într-o zi, Miranda aflase de locul secret prin care Delaura intra în mănăstire și a evadat. Imediat după asta, intarea a fost blocată iar Delaura nu a mai putut intra la iubita sa. Era sfârșitul pentru amândoi. Sierva Maria îl așteptase în zadar. Cayetano ajunse la capătul puterilor, ajunsese să facă tot ceea ce făceau leproșii, prin asta pedepsindu-se pe sine. Sierva Maria încetă să mai mănânce iar semnele cum că ar fi posedată se agravaseră, fiind supusă unei alte ședințe de exorcism. La capătul puterilor, cu părul, odată semn al fecioriei ei, acum tăiat, tânăra cedează:
„Sierva Maria nu înțelesese niciodată ce se întâmplase cu Cayetano Delaura, de ce nu se mai întorsese cu coșul plin de bunătăți din târg și cu pasiunea din nopțile acelea fără saț. Pe 29 mai, fără puterea de a mai rezista, visă iar fereastra deschisă spre un câmp acoperit de ninsoare, unde Cayetano Delaura nu se afla și n-avea să se afle în veci. Ținea în poală un ciorchine de struguri aurii ce creșteau imediat la loc de cum îi mânca. De data asta nu lua boabele una câte una, ci din două în două, ținându-și aproape răsuflarea, căci tânjea cu înfrigurare să ajungă la ultima. Gardiana care intră să o pregătească pentru cea de-a șasea exorcizare o găsi moartă de dragoste în pat, cu ochii strălucitori și pielea de prunc nou-născut. Șuvițele părului i se iveau în bucle pe capul ras, și se vedeau crescând.”
 In anul 1942, rămășitele adolescentei Sierva Maria de Todos Los Angeles sunt dezgropate, din unul dintre mormintele unei mănăstiri ale Americii Latine. Lungimea părului ei măsura douăzeci si doi de metri. Nu știm dacă această poveste reprezintă punctul de plecare al scrierii romanului, dar intensitatea trăirilor caracterelor sale si firul magic al poveștii de viață, cu tot cu scepticismul lumii religioase, ne provoacă dorința nemăsurată de a  răsfoi si savura fiecare cuvânt, fiecare pagină, fiecare moment.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...