11 august 2014

Haruki Murakami - La capătul lumii și în țara aspră a minunilor

     Dacă ar fi să vorbim despre Murakami, într-un mod cât se poate de subiectiv, ca despre unul dintre autorii contemporani care tânjesc la renumitul premiu Nobel, unul care îl merită cu prisosință, atunci poate ar trebui să ne axăm mai mult pe originalitatea romanelor sale, să vorbim mai cu seamă despre real și ficțiune, despre personajul tipic, sau poate despre condiția omului în lumea de acum, trăirile interioare și claustrarea acestuia, despre omul fără suflet, omul modern, omul a cărui umbră a fost smulsă de societatea în care trăiește, sau poate asupra unei singure idei pe care acesta o exprimă în majoritatea scrierilor, despre libertatea omului în societate. Să o dezvoltăm și în același timp să demostrăm vehement importanța acesteia. Dar acesta deja pare a fi un studiu, pe care probabil mulți dintre susținătorii săi deja îl iau cât se poate de în serios. Eu pot doar să scriu câteva lucruri despre ce am înțeles, ca iubitor al scrierilor sale, la o primă lectură, imediat după ce am terminat de citit câteva dintre minunatele cărți ale literaturii nipone contemporane. Chiar dacă prima care mi-a căzut în mână a fost Iubita mea, Sputnik, urmată de Pădurea Norvegiană, În căutarea oii fantastice, Dans, dans, dans și apoi de Cronica păsării arc, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor este cea despre care mi-a venit să scriu pentru prima dată. Nu știu dacă mi-a plăcut mai mult, mi-e destul de greu să-mi aleg cartea favorită din șirul de romane ale lui Murakami, însă ce am simțit atunci când o citeam, era o imensă încântare. Cu siguranță e una dintre cărțile pe care le citești pe nerăsuflate.


   
 Dacă lumea din Pădurea Norvegiană este prezentată poate drept cea mai occidetalizată ipostază a literaturii nipone contemporane, prin motivul bolii și atmosfera sanatoriului în care personajul feminin, Naoko, își petrece o parte din viață, influență a Muntelui vrăjit al lui Thomas Mann, ori cântecele celor de la The Beatles, cum este de altfel și laitmotivul Norwegian Wood, melodia preferată a tinerei, și prin intermediul căreia, la fel ca la Proust, naratorul își amitește un lung șir de întâmplări ce urmează a-i fi relatate cititorului, lumea din romanul Iubita mea, Sputnik pare un curios caz de mister feminin, pe care tot acesta dorește să-l rezolve. Este o poveste de dragoste și suferință, o istorie a unei inimi chinuite, o carte ce ne vorbește adeseori despre singurătate, despre cât de mici și nesemnificativi suntem noi în comparație cu universul. Plutim singuri, înconjurați de stele. Pe unele avem impresia că le cunoaștem, însă pe cele mai multe nici măcar nu le observăm. Când ajungem să le vedem și să credem că știm totul despre ele cu adevărat, nu facem altceva decât să ne amăgim cu lumina strălucitoare a unor vieți deja apuse.



     Încă din titlu ne este relatat motivul căutării și în romanul În căutarea oii fantastice, însă aceasta nu mai este o căutare a adevărului, o căutare a realului în ficțiune, ori căurarea unei persoane iubite, așa cum ne-a obișnuit autorul, aici este vorba despre căutarea sinelui. Omul modern și banal pornește în aventura vieții sale, precum un Don Quijote nipon, spre cele mai înalte piscuri ale munților înzăpeziți ai Japoniei. 

     „O intrigă polițistă fascinantă, combinată cu o narațiune care pare un vis suprarealist” (Philadelphia Inquirer), „Mister, sex și rock`n`roll într-un roman de o forță nestăvilită!” (Loa Angeles Times Book Review) sunt doar câteva dintre prezentările romanului Dans, dans, dans, și el un bestseller, tradus în peste treizeci de limbi. 


     La Murakami soldații prezenți de pe vremea celui De-al Doilea Război Mondial,pisicile vorbitoare,spirite care își părăsesc trupul, mânate de nevoia de dragoste sau de sânge, ori ploaia cu peștii care cad din cer este un lucru perfect normal în Kafka pe malul mării, la fel cum normale sunt și umbre care se dezlipesc de personajele sale și trăiesc nefericite, izgonite din oraș, umbre care mor bolnave de dor, ori întunegrii al căror cuib este în canalizarea orașului și care se hrănesc cu cadavre în descompunere (La capătul lumii și în țara aspră a minunilor), precum și să citești vise consultând cranii, să cauți singurătate printre oameni, să îmbrățișezi noapte și să săruți întuneric.

     De ce este Haruki Murakami unul dintre cei mai iubiți scriitori contemporani? Poate pentru că „hazul, dar și tragismul cărților sale provin din faptul că nu poți ști niciodată cu siguranță când visul lasă loc realității. Cea mai importantă calitate a romanelor lui este capacitatea de a descrie peisaje halucinante, dar de o uimitoare coerență interioară și înzestrate cu o intensitate senzuală a reveriei”, (The Guardian). Că este profund influențat de muzică, în special de jazz, nu este o noutate la Murakami, fiind și proprietarul unui club de jazz, iar acest lucru este evident și din propriile-i mărturisiri: 

Când scriu, nu mă gândesc niciodată cum va arăta următoarea pagină a romanului. Mulți nu cred că, de fapt, asta e partea distrtactivă: habar n-ai care va fi următorul pas. E ca și cum a-i asculta la întâmplare melodiile dintr-un playlist. De când am descoperit muzica jazz, ritmul a devenit o parte esențială a romanelor mele. 

     Perpetua căutare a eului, omul care caută să descopere greșeala după indiciile pe care pedeapsa i le pune la dispoziție, ne duce cu gândul la romanele lui Kafka. Așa cum Josef K. din Procesul, roman al destinului coordonat de o putere mai mare decât insul însuși, o lume-teatru în care omul-actor joacă un rol bine regizat, fără să cunoască piesa, personajele, însă bine familiarizat cu sfârșitul ei – moartea, personajele lui Murakami, ce fac parte din lumea niponă contemporană, sunt conduse de iluziile unei lumi fantastice, printr-un labirint fezabil, așa cum sunt și cele din romanul 1Q84, de pildă, un roman cu un titlu, și nu numai, ce ne amintește de 1984 al lui Orwell.

     Lumile se intersectează, răspunsurile par a fi găsite, însă ele nu fac altceva decât să preconizeze noi întrebări. Rămâne la decizia creatorului dacă se ajunge sau nu la un final, ori dacă acel final există sau nu: 
Trăim într-o lume falsă. Ne uităm la știri falsificate, luptăm un război fals și ne punem viețile în mâinile unui guvern fals. În toată această imagine a falsității fără margini, reușim să găsim o fărâmă de real. Așa se face că pășim printr-un labirint de scene false, în care singurul lucru adevărat este dorința noastră de a comunica, de a ajunge la capăt (Haruki Murakami)

     Istorie modernă, dragoste, vis, realiate și ficțiune, toate sunt adunate  și între copertele Cronicii păsării arc. „O epopee implacabilă ca o pasăre a lui Brâncuși” (New York Magazine). Căutarea lui Toru Okada, pornind de la pisică si până la soția dispărută, este o căutare a sinelui prin multitudinea de personaje bizare și întâmplări cidate.

     „Lumea modernă este ca un labirint în care omul se pierde”, spune Milan Kundera în Arta romanului. Ce este modern în lumea romanelor lui Murakami? Tocmai acest labirint. Rămâne ca cititorul să hotărască singur dacă există sau nu o regăsire, dacă se poate stabili un final, sau dacă acest final există. Oricum, nu capătul este important. Finalul îl cunoaștem cu toții, ne naștem spre a muri. Labirintul în care ne pierdem și ne regăsim continuu, această scenă, numită de unii lume, ori viață, sau chiar vis, acesta este prezentul. Prezentul este modernul celui care îl trăiește.

Lumea este alcătuită, după părerea mea, dintr-o infinitate de posibilități, iar alegerea acestora este încredințată indivizilor. Pământul poate fi socotit astfel o masă de cafea obținută prin condensarea posibilităților.
     Orașul de la capătul lumii este o lume imaginară, o creație proprie a protagonistului din romanul La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, un computator din țara aspră a minunilor. Acest oraș este o cetate izolată complet de lumea din afară, înconjurată de ziduri înalte, păzite de un paznic care pare a ști tot ce se întâmplă în exterior. Cele două povești, La capătul lumii și În țara aspră a minunilor sunt relatate simultan, capitol după capitol, la fel ca Palmierii sălbatici al lui Faulkner. La Murakami lumile sunt legate cronologic una de cealaltă: narațiunea din la capătul lumii începe la sfârșitul celei din țara aspră a minunilor.

     Pentru a păstra intactă informația, și pentru a o feri de dușmanii Sistemului, Simbolatorii (formați din computatori decăzuți) un profesor de la Sistemul Central de Cercetare a inventat o metodă de fixare a acesteia, printr-o operație pe creier. În creierul uman este implantat un circuit care poate stoca toată această informație prețioasă, Computatorul păstrând-o astfel în subconștient, fără să o cunoască, ori să poată ajunge să o descopere. Informația este păstrată de subconștientul unui tânăr special antrenat, numit în text chiar Computator. Operatorii din cadrul organizației de cercetare pot astfel recupera acea informație, intactă, din creierul purtătorului ei, atunci când acest lucru este necesar, printr-o operație, putând fi apoi citită ca o poveste. Prin instalarea unui alt circuit în creierul computatorului, se creează trei căi de acces către sistemul cognitiv, prin care subconștientul capătă trei forme: rezultă astfel subconștientul normal, cel stocat și unul vizual (sau imaginar). Protagonistul din țara aspră a minunilor își numește celălalt subconștient, La capătul lumii.

     O eroare în cel de-al treilea circuit este cauzată de un accident, Computatorul rămânând așadar blocat în orașul de la capătul lumii, fără speranță de întoarcere în viața sa reală. În țara aspră a minunilor naratorul ne relatează întâmplările zilnice, cronologic, până atunci când rămâne blocat în lumea imaginară. Din momentul în care această lume a fost creată în subconștientul său interacțiunile dintre real și imaginar încep să fie tot mai vizibile, de la simple coincidențe, la evenimente și persoane. Aspecte ori indicii ale lumii imaginare apar în realitatea tânărului: craniul de unicorn, tânăra bibliotecară de care se simte foarte atras, armonica, cântecul Danny Boy etc. În ceea ce privește timpul celor două narațiuni, prima se apropie gradat de începutul celei de-a doua, iar a doua evoluează prin așteptarea reîntoarcerii celei prime. O reîntoarcere care este la final refuzată de protagonist. 

     În orașul de la capătul lumii oamenii nu au suflete. Este foarte interesantă legătura care se face între cele două lumi, chiar dacă la început acestea par a se exclude, sunt percepute ca lumi diferite, iar personajul principal altul, nicidecum ceea ce descoperim apoi, că totul este o imagine a unei minți prelucrate, datele unui procesor uman. Pe parcursul narațiunilor, atunci când evenimentele din lumea imaginară își fac simțită prezența în cea reală, abia atunci cititorul își poate da seama cum stau lucrurile de fapt. Nou veniții din La capătul lumii sunt obligați să-și părăsească umbrele. Umbra este desprinsă de paznicul înconjurat de sute de cuțite pe care le ascute neîncetat. Umbrele sunt învelișul sinelui, iar pentru ca sinele să dispară acestea sunt lăsate să moară. Sufletele sunt colectate și păstrate în afara zidurilor orașului de către unicornii tăcuți și liniștiți. Aceste animale trăiesc doar afară, absorb urmele sinelui, ca apoi să moară în gerul iernii împreună cu rezidiul minții omenești. Animalele nu mor de frig, ci de greutatea sinelui. Paznicul le taie capetele și le ține timp de un an îngropate în pământ pentru ca energia din ele să se disperseze. Mai apoi sunt aduse în bibliotecă, unde se depozitează până când Cititorul de Vise (cel care apare în oraș și a cărui umbră încă trăiește-Computatorul) le va elibera și de cea mai mică urmă de conștiință. 
     Mintea este văzută aici ca un soi de dorință, compensând dragostea, ura, viața, cu alte cuvinte iraționalul, afectivitatea și orice fel de pasiune umană. Când Cititorul de vise îl întrebă pe Colonel dacă bunătatea este un semn al prezenței sinelui, acesta-i răspunde ferm că nu, ele sunt două lucruri complet diferite. Bunătatea este o manieră care se poate dobândi și păstra, și fără minte ori suflet, este superficialul, pe când sinele este profundul. Conform spuselor Profesorului din Țara aspră... conștientul reprezintă identitatea sinelui. Oamenii sunt foarte diferiți, nu există om să fie la fel ca altul, acest lucru ne este absolut clar. Sistemul cognitiv este născut dintr-un agregat de memorii, amintiri ale trecutelor experiențe individuale. Toate acestea contribuie la construcția sinelui. Oamenii de La sfârșitul lumii și-au pierdut sinele. Cum ar fi lumea dacă oamenii nu ar mai avea conștiință, dacă ar fi lipsiți de suflet? Colonelul îi povestește Cititorului de Vise cum fost si el la rându-i speriat de pierderea sufletului său, însă liniștea pe care o dobândești mai apoi este incomparabilă. O liniște mai bună decât ai putea să speri vreodată că vei căpăta. O lume în care nimeni nu suferă, nu este rănit, o viață lipsită de evenimente, fără remușcări, fără suferință. Nimic nu stârnește interesul, nimeni nu tânjește după ceva, fiecare muncește de plăcere, nu din necesitate. Nimeni nu e gelos pentru că nimeni nu iubește. Toate aceste lucruri sunt greu de înțeles, mai ales dacă conștiința este pierdută, însă ceea ce primesc fiecare este o viață egală, în care cuvântul competiție nu există. 

     Numită utopie postmodernă, narațiunea lui Murakami din La capătul lumii prezintă o lume actuală în care omul, lipsit de propria-i umbră nu mai este capabil să gândească, să simtă, nu are amintiri, nu are dorințe, este lipsit de sine. O lume realizată prin sacrificiul dragostei și al respectului față de ceea ce îndelung au fost și sunt considerate valori pur umane. Țara aspră a minunilor, în schimb, este lumea modernă. Aici predominantă este agitația continuă, oamenii sunt mereu grăbiți, tânjind după ceva anume și urmând altceva. Aici există competiție, iar dacă nu există concurență, nu există nici câștig. Timpul este foarte bine organizat, astfel golurile propuse sunt atinse. Aici există dragoste și ură, fericire și extaz. Omul nu se pierde pe sine. În utopia postmodernă, oamenii nu aleargă. Timpul se oprește pentru că viața devine fără sens, nu există conexiunea trecut-prezent-viitor, ci un prezent etern. Oamenii trăiesc fericiți, dar nu sunt atașați emoțional unii de ceilalți. 

     Murakami aduce în scenă un personaj asemănător cu cel al lui Franz Kafka, din Castelul. Asemănarea este destul de izbitoare, mai ales că ideea în sine de revoltă și dorință de scăpare ale protagoniștilor, străini ai propriei vieți și conștiințe, ce caută, dar nu reușesc să-și redobândească sinele găsesc într-un final doar o resemnare. Influențele literaturii europene sunt foarte vizibile în mai toate scrierile lui Murakami, chiar și în acest roman prin intermediul personajelor sale, autori de seamă ai literaturii europene, și nu numai, sunt amintiți: Stendhal: „Câți tineri din ziua de azi mai citesc Roșu și negru? Oricum, în timp ce citeam am fost capabil să-l compătimesc pe Julien Sorel (...) mie mi se pare o adevărată tragedie să reușești să te formezi definitiv până la o asemenea vârstă. Ca și când te-ai întemnița de unul singur. Să fi prins între zidurile lumii și să știi că te îndrepți spre dezastru, că ești sortit pieirii.” (p. 198), Turgheniev, Camus - Străinul, Corneille – Cidul etc. Zidul devine au adevărat motiv, limitele ființei umane îl sperie pe eroul cărții: 
Ceva m-a atins o coardă sensibilă. Zidurile. (…) Zidul reprezenta probabil limitele care-mi îngrădeau viața. Tăcerea – o rămășiță a întâlnirii mele cu desonorizarea. Imaginile estompate din jurul meu – un indiciu al crizei iminente cu care se confrunta imaginația mea.(p.198)

     La fel ca fiecare dintre creațiile sale, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor este o luptă continuă pentru redescoperirea sinelui, o luptă în care doar timpul este învingător. Ceea ce este spectaculos și cu adevărat nou la aceste scrieri este verosimilitatea lor. Cuibul întunegrilor pare a fi rupt din realitate, permutările Profesorului din laboratorul de după cascada subpământeană, craniile pline cu vise, umbre rătăcitoare dezlipite de trup, animale apăsate de greutatea sinelui uman, întâmplări stranii, personaje ciudate, toate acestea sunt parcă desprinse din lumea normală. Lumea fragmentară, labirintică, lipsită de stabilitate este lumea creațiilor unui autor postmodern precum este Murakami. Realitatea romanelor sale este tocmai proiecția din oglindă a imaginii deformate a realității contemporane în care creatorul este prins, printr-un joc de ficțiune, bine surprins și bine închegat, redat prin intermediul celor mai potrivite cuvinte. 





Am folosit:
Murakami, Haruki, 
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor 
Iași, Editura Polirom, 2012

2 comentarii:

  1. Publici in vreo revista de specialitate? Ce zici tu aici ar putea prefata romanele lui Murakami in limba romana. Foarte frumos.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Gabriel, îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase. După cum se vede am început să scriu pe blog doar de luna aceasta, așa că nu mă consider deloc pricepută, dar mă bucur că-ți place. Cred că ceea ce mă ajută este faptul că sunt îndrăgostită de cărțile lui...
      P.S. Îți mulțumesc pentru că m-ai adăgat pe blogul tău. :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...