Muntele vrăjit și boala ca „formă dezlănțuită a vieții”


     „Timpul este indisolubil legat de spațiu”



     Thomas Mann începe scrierea Muntelui vrăjit înainte de Primul Război Mondial și termină cartea după război. Apărut inițial în două părți, romanul s-a bucurat de o mare apreciere din partea publicului cititor, fiind foarte apreciat în continuare și în zilele noastre, chiar dacă numărul de pagini poate să-i pună pe gânduri pe cei mai mulți, înainte și chiar după ce au început a-l lectura.

     Este caracterizat drept un roman complet, un Bildungsroman, de cei mai mulți critici, un roman cu pagini de istorie, intelectual, al bolii și al suferinței, chiar un roman de dragoste, o analiză a omului și a credințelor acestuia. 

     Romanul prezintă povestea tânărului inginer, în vârstă de douăzeci și trei de ani, Hans Castorp, care vine în vizită la verișorul său Joachim Ziemssen, la sanatoriul de tuberculoși Berghof, de lângă Davos, Elveția, în luna august, 1907, înainte de admiterea examenului pentru un post din cadrul firmei Tunder & Wilms. A fost trimis aici să mai schimbe aerul, mai ales pentru că de mic suferea de anemie. Hans provenea dintr-o familie ce s-a epuizat repede din cauza tuberculozei, iar apoi fusese crescut de unchiul Tienappel. 

     Inițial vizita era plănuită să dureze trei săptămâni, însă o răceală și o vizită la cabinetul medicului îi dezvăluie protagonistului câteva puncte umede pe plămâni, iar șederea sa aici se prelungește cu șapte ani. Este foarte interesant cum naratorul precizează, laolaltă cu personajul său, că este în vizită doar pentru trei săptămâni, afirmând întruna că el este complet sănătos. Ba mai mult, este tot timpul pe punctul de a pleca, neacomodându-se, amuzându-se de boala celorlalți pacienți, ajungând apoi nici să nu-și mai dorească să plece de acolo.

     Pe parcursul acestor șapte ani, Hans Castorp trăiește sentimentul dragostei, iubind-o pe rusoaica Clavdia Chauchat, iubire care nu se consumă deloc, și pentru care tânărul se pare să sufere destul de mult. Poate iubirea pentru Clavdia este ceea ce îl ține atât de mult timp aici, și nu boala sa. Acesta așteptând-o mereu să se întoarcă din călătoriile pe care tânăra le făcea. 

     Numeroase conversații sunt purtate de-a lungul timpului cu medicii din sanatoriu și alte personaje care-i captase atenția. Umanistul italian, pedagogul Ludovico Settembrini, unul dintre pacienții simpatici ai sanatoriului; prietenul-adversar al lui Settembrini, Leo Naphta, un iezuit cu ample viziuni comuniste; doctorul Krokovski, clubul jumătății de plămân, rușii bine, consilierul aulic Behrens, partenerul de călătorie al Clavdiei Chauchat, Mynheer Peeperkorn, doamna Shör, doamna Kleefeld, doamna și domnul Magnus, A.K.Ferge, chiar și spiritul cu care la un moment dat pacienții comunică prin intermediul unor ședințe de spiritism, Holger, sunt doar câteva dintre personajele cu care Hans Castorp interacționează. 
Hans Castorp și Clavdia Chauchat, Der Zauberberg, film, 1982
     Pe parcursul șederii la sanatoriu, Hans Castorp, așa cum am observat și la personajul Inimilor cicatrizate, asistă la diferite scene ale luptei dintre viață și moarte, ale luptei trupului cu boala. Adeseori tânărul și pune problema trecerii tmpului, se gândește și discută despre ceea ce înseamnă viață, moarte, dragoste, despre ceea ce înseamnă a exista și a nu fi viu. De aici și temele predilecte ale romanului. Un foarte interesant citat este acela în care Hans își pune problema vieții și a morții:

„Așadar, ce era viața? Era căldură, o căldură produsă de un fenomen fără substanță proprie, dar care avea proprietatea să păstreze forma, era o febră a materiei ce însoțea procesul descompunerii și al recompunerii neîncetate a moleculelor de albumină, având o țesătură nemărginit de complicată și infinit de ingenioasă. Era însăși ființa a ceea-ce-nu-putea-fi, a ceea ce se legăna într-o dulce și dureroasă nehotărâre pe hotarul dintre ființă și neființă, în acest proces neîncetat și înfrigurat al destrămării și reînnoirii. Nu era materie, dar nu era nici spirit. (...) moartea nu era decât negația logică a vieții.”




Der Zauberberg, film, 1982

     Boala nu este decât „forma dezlănțuită a vieții”, iar cum aceasta e doar „o cădere în păcat”, „o trecere exagerată și o accentuare dezmățată a naturii sale fizice – astfel, viața nu era decât o înaintare anevoioasă pe cărarea aventuroasă a spiritului, o răsfrângere de fierbințeală nerușinată a materiei trezite la sensibilitate” ( partea I, p.467) Moartea nu este a noastră, ci mereu a altora, spune naratorul: 

„În adevăr, moartea noastră este mai mult treaba celor care supraviețuiesc decât a noastră înșine; și indiferent dacă ne amintim sau nu, (...) atâta timp cât suntem noi, nu este moartea, iar când este moartea, nu mai suntem noi (...) De aceea noi toți o privim cu o mare liniște și indiferență, lipsă de vinovăție și egoism.” (partea a II-a, p.309)


     Tema timpului este amplu pusă în discuție de autorul cărții, prin intemediul naratorului și al personajelor sale. Timpul este element al muzicii, căci muzica este aceea care-l măsoară, făcându-l plăcut și prețios (partea a II-a, p. 325) La începutul celui de-al șaselea capitol, timpul ne este prezentat ca o taină ireală și atotputernică, condiție a lumii fenomenale, o mișcare ce implică și se amestecă în existența și mișcarea corpurilor prin spațiu. „Timpul este indisolubil legat de spațiu”

     Bineînțeles există foarte multe asemănări între Muntele vrăjit și Inimi cicatrizate, iar dacă spunem că la Max Blecher este prezentă influența experineței personale, la Thomas Mann se evidențiază bunul ochi pe care autorul îl are, reușind să capteze și să imortalizeze zeci de personaje, de caractere, de acțiuni, de imagini cu care putem spune că și acesta a interacționat. Știm foarte bine faptul că și Thomas Mann a petrecut, ce-i drept, o scurtă perioadă de timp, la sanatoriul la care face referire în romanul său, soția sa fiind internată acolo. 

     Spectacolul este grandios la Thomas Mann, captivant la Max Blecher. 

     La finalul celor șapte ani de ședere pe Muntele vrăjit, Hans Castorp se întoarce în lume, dar într-o lume lipsită de siguranță, o lume în care moartea este imanentă, ori că ar fi după trei săptămâni, ori că e după șapte ani. Interesantă este și reluarea cifrei șapte, caracteristică acestui roman compus din șapte capitole. Dacă despre Emanuel aflăm că pleacă în Elveția, despre Hans Castorp știm că pleacă pe câmpul de luptă. Să fie aceasta o eliberare? Și ce fel de eliberare? 


„Drum bun – fie că vei trăi, fie că vei cădea! Sorții tăi sunt neprielnici; acest mârșav dans în care ai fost târât va mai dura vreo câțiva anișori ucigași și n-am putea pune rămășag că ai mari șanse să scapi. (...) Oare din această sărbătoare a morții (...) se va înălța, într-o zi, dragostea?” (partea a II-a, p. 604)


     Vraja muntelui este tocmai puritatea pe care ar trebui să o transmită locuitorilor săi, muntele reprezintă punctul de întâlnire dintre cer și pământ, sălaș al zeilor și capăt al ascensiunii omului, exprimând noțiuni de stabilitate și imuabilitate.

     Dacă la Thomas Mann, după toată această sărbătoare a morții există posibilitatea ca dragostea să răsară, ca o floare frumoasă dintr-o sămânță îngropată în țărână, la Max Blecher tot ce mai rămâne în urma suferinței de care tânărul Emanuel vrea cu așa de multă ardoare să scape, este un întuneric în care „pustietatea lumii devenise nesfârșită”.

     Precum Josef K. Din Procesul lui Kafka, Hans Castorp și Emanuel se trezesc dintr-o dată din oameni liberi, ființe condamnate. Kafka a murit și el înainte de vreme din cauza tuberculozei, precum autorul Inimilor cicatrizate, însă operele sale spun o cu totul altă poveste decât cea a sanatoriului și a oamenilor măcinați de tragica boală ce le devorează trupul.








Pentru citate am folosit:
Thomas Mann, Muntele vrăjit
Traducere din limba germană de Petru Manoliu
București, Editura RAO, 2013. 



Comments

  1. Frumos scris. Mie mi-a placut cartea. Ma bate de vreo cativa ani gandul sa o recitesc. Poate intr-o vacanta. Nu stiam de film, multzam, am sa-l caut :-)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, este una dintre cărțile pe care le putem reciti cu plăcere, fără să ne fie teamă că timpul trece în defavoarea noastră. De mult timp încerc să-mi fac curaj să citesc o altă carte de Thomas Mann, „Doctor Faustus”. De câte ori o văd cum mă așteaptă cuminte pe raft, parcă mă cuprinde o ciudată nesiguranță... Cu „Muntele vrăjit” a fost altceva, dacă nu ne era cerută ca lectură obligatorie la facultate, zău că nu știu dacă aș fi citit-o, însă sunt foarte fericită că am reușit să o fac. Țin minte că peste „Doctor Faustus” am sărit, preferând în schimb „Faust” a lui Goethe, Bulgakov - „Maestru și margareta” și „Tragica Istorie A Doctorului Faust” - Marlowe, dar cu siguranță îi va veni și ei vremea. O zi minunată vă doresc și la cât mai mult scris!
      P.S. Multumesc pentru aprecieri. :)

      Delete

Post a Comment