12 august 2014

Yasunari Kawabata - „Vuietul muntelui” sau sunetul morții

     Perioada modernă a literaturii în Japonia începe odată cu Restaurația Meiji, continuată de era Showa, perioada în care creează marii romanicieri Junichiro Tanizaki, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Kobo Abe și Kenzaburo Oe. Proza atinge pentru prima dată valoarea poeziei. Până acum în Japonia poezia era aceea care era considerată arta supremă a cuvântului. Dacă epoca anterioară se condusese după principiul „Răsplătește virtutea și pedepsește răul”, scriitorii moderni afirmă faptul că proza nu trebuie să fie nici frivolă și nici didactică, ci să caute să redea problemele umane în termeni cât se poate de realiști. Bineînțeles, influențele europene se resimt și ele într-o foarte mare măsură. 
     În anul 1968, Kawabata primește Premiul Nobel pentru Literatură, pentru: „deosebita afinitate pe care opera sa o prezintă cu tradițiile japoneze și pentru măiestria narativă cu care înfățișează esența gândirii japoneze.” Kawabata rămâne ultimul nume mare al literaturii nipone, care prin scrierile sale transmite spiritul trecutului cultural și tradițional din țara sa.
Intriga romanelor sale este una episodică, mutațiile sufletești sunt sugerate prin intermediul simbolisticii obiectelor, iar trăirile și spiritul personajelor sale sunt în interacțiune cu peisajele în care acestea trăiesc. De pildă, o floare moartă înseamnă o viață la apus etc. Moartea, așteptarea și presimțirea morții sunt teme dominante în majoritatea romanelor sale. 

     Nu putem vorbi foarte mult despre o acțiune a romanului la Kawabata, scrierile pun în valoare în mod deosebit trăirile interioare, iar spațiul epic este considerat a fi chiar un spațiu gol, acesta favorizând deplasarea centrului de greutate al textului către episod și detaliu. Intensitatea momentului trăit este acela care imprimă sensul. Mirela Roznoveanu, în Civilizația romanului, vorbește chiar de o ceremonie a sensurilor, iar crearea golului epic eficace acordă chiar și celui mai neînsemnat gest o intensitate aparte: „Nu vom găsi, deci, conflict, surpriză, redare realistă și nici portret psihologic coerent al personajelor, ci o senzorialitate impersonală, activată de contemplarea naturii, eros, sentimentul perisabilității”.

     În discursul de acceptare al Premiului Nobel, intitulat Japonia, frumosul și eu însumi, Kawabata spunea: „Discipolul Zen se îndepărtează de sine și intră în lumea nimicului. Acesta nu e nimicul sau golul occidental. E, mai degrabă, reversul, un spirit universal în care orice comunică liber cu orice, depășind granițe, fără limite. Căci adevărul constă în alungarea cuvintelor, este dincolo de cuvinte” 

     „Delicate povești de dragoste”, așa sunt numite majoritatea prozelor lui Kawabata. Personajul masculin, de obicei, este un simplu căutător, iar menirea sa este aceea de a evidenția personajele feminine mereu îndrăgostite și mai mereu singure, în căutarea perpetuă a dragostei. Poveștile de dragoste sunt cufundate într-o continuă melancolie. Toată această dramă prin care autorul își poartă personajele se resimte prin tensiunea mereu crescândă.

     La o primă lectură Vuietul muntelui pare doar o simplă relatare a zbuciumului unei familii din Japonia de după cel de-al doilea Război Mondial. Un război care cu siguranță a lăsat urme adânci în inimile celor încă vii, a răpit oameni dragi, a schimbat idei și chiar a dat un alt sens vieții. 

     Printre vise și în realitate Shingo aude, sau i se pare că aude vuietul muntelui. Relația cu cei din jur ne este relatată de un narator ce pare să vadă totul doar prin ochii personajului său principal. Vuietul familiei este observat în aceeași măsură în care vuietul sufletului obosit al bărbatului este observat de către cititor.

„Un vuiet ca al vântului îndepărtat, însă un zgomot de o forță adâncă, un muget pornit din măruntaiele pământului. (…) Tremura ca și cum i s-ar fi vestit ceasul morții. (…) Totuși acest vuiet al muntelui se auzise cu adevărat, ca și cum un diavol oarecare ar fi trecut pe acolo și l-ar fi făcut să răsune.” (p.8)
Scenă din filmul Yama no Oto, 1954

     Ideea că fiul său are o amantă îi dă din ce în ce mai multe bătăi de cap tatălui. Interesul său pentru Kikuko, visele cu oameni morți, soția care-l acuză că dă exemple proaste nepoatei sale și , mai ales, vârsta apăsându-i umerii în fiecare zi, sunt doar câteva dintre motivele oboselii sale. Se simte atât de obosit, încât nu mai știe dacă vuietul e adevărat, ori e doar o scornire a creierului său bătrân și bolnav.

     Visele cu tentă erotică pe care Shingo le are sunt puse pe seama relației apropiate cu nora sa. Cu toate acestea, relația lor e cât se poate de curată, iar sentimentele acestuia sunt deosebit de sincere, fără nicio urmă de erotism. Ceea ce simte bărbatul pentru nora sa este o pură dragoste paternă. Visele sale sunt mai degrabă amintiri ale marii iubiri din tinerețe.

     „Fondul inimii lui, refulat, deformat, apărea și mai lamentabil în visul său. Oare și în vis căuta să și-l ascundă, să se mintă pe el însuși?” apoi, cu versurile de sub desenul prietenului său, reprezentând un corb agățat într-un copac uscat, ale unui hai-ku, „Corb încăpățânat din zori, // Ploaie de iunie.” realizează că totul „n-a fost decât un vis” și nu trebuie să-și pună probleme de conștință, alungând din mintea sa orice supoziție, tot prin versuri de hai-ku: „Vreau s-alung iubirea senilă. // Afară-i lapoviță și frig.”
     Relația dintre Shingo și cei doi copii ai săi nu este una tocmai bună. Nu pentru că bărbatul ar rămâne indiferent la multe dintre probleme copiilor să, ci pentru că aceștia preocupați de propriile vieți, uită complet de ceea ce simte părintele lor. Singura persoană care îi mai stârnește interes și compasiune este Kikuko, nora sa. Prin intermediul socrului său, dar și al soțului, tânăra devine un personaj central al textului lui Kawabata. Atracția față de aceasta, respectul, de cele mai multe ori chiar mila și compasiunea, îl ghidează pe Shingo în activitățile sale ce țin de protecția și onoarea familiei sale. 

     Când află că fiul său are o amantă, bărbatul este singurul care se simte vinovat, urmând să facă tot posibilul să salveze ce se mai poate salva din acea onoare în care cei tineri par a nu mai avea încredere. Kikuko nu lasă să se vadă că ar deranja-o situația în care se află, pentru ea este suficient să poată locui alături de socrul ei, în care vede o figură paternă, protectoare. Dorind să salveze căsnicia, Shingo îi sugerează fetei că ar fi mai bine pentru ea și soțul ei să locuiască în altă parte, mai ales că între timp Funiko și cele două fetițe ale sale veniseră să locuiască cu ei. Kikuko nu ia în serios sfatul socrului și continuă să-și trăiască singurătatea în familie, ba mai mult, rămâne însărcinată odată cu amanta lui Shūiki, Kinuko.

     Orice femeie din jurul său este frumoasă în măsura în care se poate asemăna cu sora șoției sale, moartă încă de tânără. Amintirea femei l-a făcut să o ia de soție pe Yasuko, însă pe lângă aceasta, soția sa era doar o femeie cu care se căsătorise și avusese doi copii urâți. Prin Kikuko acesta o vede pe cumnata sa, iar toate pornirile și gândurile, chiar visele mai indecente pe care la are cu tânăra noră, sunt doar proiecții ale dorinței sale de a resimți dragostea din tinerețe. 

     Influențele teatrului no și ale poemelor hai-ku se observă foarte bine și în Vuietul muntelui, la fel ca în Țara zăpezilor. Cele trei măști pe care i le aduce prietenul său lui Shingo, măști ce aparțineau anterior altui prieten, acum mort, chiar dacă la început nu-i captează atenția, ba chiar le consideră nefolositoare, încep să-și simtă influența asupra personajului. De fapt, este recunoscut faptul că orice obiect se află într-o oarecare măsură în interacțiune cu bărbatul, și nu numai, fiecare eveniment al vieții sale se află într-o legătură strânsă cu evenimentele naturii. Universul mare este în interacțiune și interdependență cu universul interior al omului. 

Kasshiki este una  dintre măștile pe Shingo le cumpără de la soția prietenului mort
„Shingo apropie din ce în ce mai mult masca în dreptul ochilor. Pielea, netedă ca a unei adolescente, apărea moale la privit și căpăta, pe măsură ce distanța se micșora, căldura unei epiderme omenești. Deodată, însuflețindu-se, masca îi zâmbi, galeșă. (…) La zece centimetrii de fața lui, o femeie vie îi zâmbea, cu un surâs senin și frumos. Ochii, gura, trăiau aidoma. În găurile goale ale pupilelor se inseraseră iriși negri. Buzele vopsite păreau ușor umezite. (…) A fi vrut, parcă, să o sărute. Scoase un suspin lung înainte de a-și retrage fața din preajma ei. De la distanță, tot ceea ce se petrecuse nu părea decât o amăgire;” p. 75

     Pe lângă obiecte și natură, visele sunt cele care au un efect premonitoriu în acest roman. Foarte multe dintre episoadele romanului conțin astfel de vise. Vise cu oameni morți, femei, avorturi, sinucideri, vise care vorbesc despre realitatea, dacă putem să o numim așa, din familia lui Shingo. Fiul său lasă însărcinate două femei în același timp, soția care avorteză, iar cealaltă care hotărăște să păstreze copilul. Chiar dacă renunță definitiv la bărbat, fiica sa, la fel, este o femeie slabă în ochii tatălui. Funiko ajunge să locuiască cu părinții săi după ce află dintr-o știre din ziar că soțul ei a vrut să se sinucidă din dragoste pentru o altă femeie, iar din punctul de vedere al tatălui ei, nu este decât o femeie urâtă. 

     Tema morții iminente este bine dezvoltată, laolaltă cu preconizarea acesteia. Sufletul bărbatului pare că se află într-o continuă așteptare a morții, dar atunci când dragostea trăiește încă în el, acesta se simte cât se poate de viu. Vuietul muntelui prezice întâmplări neașteptate, iar atunci când ceva îl frământă se cufundă în vis. Nu îl deranjează faptul că fiica sa se consideră neglijată, ori că nu ajunge să-și înțeleagă fiul, sau că nu poate să o convingă pe amanta fiului său să renunțe la sarcină. Shingo rămâne personajul kawabatian care atunci când simte neliniștea că se aproprie de familia sa aude vuietul muntelui, iar atunci când e trist, visează: 

„Când sunt trist, visurile-mi prelungesc realitatea!”

     Romanul este structurat pe capitole și subcapitole, iar așa cum ne-a învățat Kawabata, fiecare frază de început pare a rezuma conținutul ce urmează a fi narat. Lectura devine astfel foarte ușoară, bineînțeles, fără să pierdem sensul imaginilor caracteristice stilului romanesc kawabatian.





Am folosit:
Yasunari Kawabata, Vuietul muntelui
Traducere de Pericle Martinescu
București, Editura Humanitas, 2000



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...