În noapte, într-o singură noapte

   „Time moves in its own special way in the middle of the night.”
      Este evident faptul că toate scrierile lui Murakami atrag încă de la primul alineat. Forța din spatele primelor cuvinte continuă și pe parcurs, dar parcă cele de la început, pur și simplu, pun stăpânire pe tine și te fac să nu-ți dorești a lăsa cartea din mână până nu termini de citit și ultimul cuvânt. De câte ori nu am scotocit prin librării și biblioteci, alegând cărțile după ceea ce stătea scris pe prima pagină? Eu de cele mai multe ori asta fac. Nu știu dacă e bine, dar sunt de părere că treapta magică trebuie atinsă încă de la cuvintele incipiente. La scriitorul nipon, cel mai drag mie, lucrurile stau întocmai. Poate de aceea îi iubesc atât de mult cărțile, indiferent care ar fi subiectul lor. Așa a fost și cu În noapte (chiar dacă prefer varianta în limba engleză a titlului - After dark, pe care o consider mult mai apropiată conținutului), odată ce am deschis-o, am savurat fiecare cuvânt, până la ultimul. Voi reda, pentru curioși, începutul lui After dark:
„În fața ochilor avem silueta unui oraș. Îl contemplăm din înaltul cerului, prin ochii unei păsări de noapte care străbate văzduhul. Cuprins în amplul câmp vizual, orașul arată ca o vietate uriașă. Sau poate ca un amalgam compus din organisme interconectate. Nenumărate artere împânzesc acest corp incert, pompează sânge și reîmprospătează celulele fără încetare. Trimit informații noi și le colectează pe cele vechi. Trimit noi materii de consum și le colectează pe cele vechi. Trimit contradicții noi și le colectează pe cele vechi. În ritmul pulsului, corpul palpită în întregime, se înfierbântă și freamătă. Este aproape miezul nopții și momentul maxim de activitate a trecut deja, însă metabolismul bazal care susține viața funcționează fără răgaz. Vuietul orașului e ca un basso continuo - un vuiet monoton, fără modulații, dar încărcat de prevestiri. Privirea noastră alege un colț intens luminat și se focalizează asupra lui. Coboară lin, în direcția acelui punct.”
      Cartea devine și mai plăcută atunci când o răsfoiești după lăsarea întunericului. Aproape că iți vine sa te lași purtat de personaje prin locurile alese sau nu de ele. Un roman ușor de parcurs. Cu râs și plâns, cu tineri și tinere, surori, prostituate, misterul tipic murakamian nu poate lipsi nici el, cu puțină iubire, chiar și violență, localuri, mâncare bună și muzică jazz. Un fel de viață de noapte, ciudată pentru unii, destul de simplă pentru alții, un film făcut cu o cameră cam subiectivă, aș zice eu, în care te aștepți mereu să se producă acea schimbare decisivă de situație, însă ceea ce apare în prim-plan este doar singurătatea în care trăiește și se complace omul, singurătatea din care vrea sau nu, poate sau nu poate ieși... O poveste care iți răpește doar câteva ore din propria-ți noapte, însă o carte ce-ți oferă atât de multe secrete despre ale altora, și nu numai...

     Prin ochii unei tinere vedem lumea așa cum e. Cred că așa o privește orice pasionat de lectură, atunci când nimic din jur nu pare a-l atrage. Banalul animat al străzii adâncește și mai mult oamenii în întuneric și singurătate. Sunt:
”Oameni care au unde se duce și oameni care nu au. Oameni cu un scop și oameni fără așa ceva. Oameni care încearcă să țină timpul în loc și oameni care încearcă să-l grăbească.” 
“In this world, there are things you can only do alone, and things you can only do with somebody else. It's important to combine the two in just the right amount.” 
     Cu Go Away Little Girl a lui Percy Faith pe fundal (pe care nimeni n-o ascultă), Mari contemplă un timp priveliștea de afară prin fereastra restaurantului în care se află, în compania unei cărți cu greutate, o ceașcă de cafea și o țigară uitată în scrumieră, purtând pe cap o șapcă cu sigla „B” de la Boston Red Sox, fără să se simtă ciudat de faptul că era singura persoană din local care nu era însoțită. Liniștea în care se complace tânăra este deranjată de un fost prieten de-al surorii sale. Trombonist de jazz, student la drept, orfan de mamă, îndrăgostit și inspirat de Curtis Fuller și piesa Five Spot After Dark (cel mai probabil de aici vine și titlul cărții). Chiar dacă Murakami ne face să credem că Mari este personajul central al romanului, ajungem să observăm că în aceeași măsură accentul cade și pe alte personaje, evident, legate sau nu de tânără. Spre exemplu Eri Asai, sora sa, Albă-ca-zăpada familiei, un fotomodel de succes, într-una dintre seri le spune celor din jur că pentru un timp va dormi. Și de două luni încoace încă doarme. Din camera sa ne sunt transmise sistematic imaginile filmate cu o cameră video. Mi-a plăcut foarte mult această idee:

„Ne transformăm într-un ochi unic, care o privește. Poate ar fi mai bine spus că o urmărim pe furiș. Ochiul nostru ia forma unei camere de luat vederi suspendate în aer, care se poate învârti în voie prin încăpere. În acest moment, camera este poziționată chiar deasupra patului și îi filmează chipul cufundat în somn. Își schimbă unghiul la intervale fixe, așa cum clipește un ochi.”
     Ne transformăm și noi în mici observatori, privind personajele printr-o cameră fictivă de luat vederi. Putem privi, putem asculta, „adulmecăm”, însă nu putem interveni. Acest lucru este posibil până când ceasul indică ora 0:00. Atunci simți cu adevărat că citești un roman de Murakami. Televizorul din camera fetei pornește, chiar dacă nu este conectat la priză, iar un bărbat mascat o privește pe tânără cum doarme. Mai târziu fata se trezește și ea în televizor, într-o cameră fără ieșiri. Eri Asai se simte blocată în acel loc, blocată în propria-i viață. Acum este timpul ca „noi” să ne transformăm într-un punct, un simplu „punct de vedere”, să intrăm în televizor și să observăm în continuare ce înseamnă să fii singur.
     Datorită trombonistului Takahashi, Mari o cunoaște pe Kaoru, managerul Love hotel-ului Alphaville (numit după filmul cu același nume al lui Jean-Luc Godard, 1965. O parte interesantă, tot pentru curioși, găsiți aici), după ce o prostituată chinezoaică de nouăsprezece ani fusese brutalizată de unul dintre clienți. Pentru că știa chineza, tânărul o recomandase pe Mari lui Kaoru. Mari reușește să se înțeleagă cu victima, tânăra stârnindu-i milă și compasiune. Camera de luat vederi a hotelului surprinde chipul agresorului, iar Kaoru înmânează fotografia acestuia celor care o au „în grijă” pe tânără. 
     Noaptea din viața monotonă a personajului-agresor ne este relatată pe parcursul cărți prin câteva episoade care mie personal mi-au plăcut. Biroul în care acesta își petrece timpul seamănă izbitor cu camera din televizorului lui Eri Asai, ba chiar și creionul cu care acesta scrie este găsit de către tânără acolo.  La fel ca în În căutarea oii fantastice, în oglindă imaginile par a avea propria viață sau, după caz, singurătate:
„După ce pleacă Shirakawa, privirea noastră zăbovește în baie și continuă să înregistreze imaginea din oglinda întunecată... În oglindă încă se mai vede silueta lui Shirakawa. Shirakawa - sau, mai bine zis, reflexia lui - se uită încoace din oglindă. Nu-și schimbă expresia și nu face nicio mișcare. Doar privește drept înainte. Într-un sfârșit, parcă resemnat, inspiră adânc și își răsucește capul. Apoi își apropie mâinile de față și își mângâie obrazul, de parcă ar vrea să se asigure că trupul său este real.”
     Ceea ce îmi place cel mai mult este faptul că finalul lasă loc multor posibilități, lucru pe care Murakami însuși îl susține, mai ales pentru că nu vrea ca scrierile lui să aibă un final în adevăratul sens al cuvântului. Chiar dacă o dată cu zorii, întregul șir de întâmplări stranii pare să se fi încheiat complet, ciclul s-a finalizat, neregulile s-au îndreptat, nedumeririle sunt acoperite, iar lucrurile par să fi revenit la starea inițială, „mai e timp până se lasă din nou întunericul.”
“You know what I think?" she says. “That people’s memories are maybe the fuel they burn to stay alive. Whether those memories have any actual importance or not, it doesn’t matter as far as the maintenance of life is concerned. They’re all just fuel.” 

Am folosit:
Haruki Murakami, În noapte
Iași, Editura Polirom, 2007
Traducere Iuliana Oprina
Număr pagini: 224

Comments

  1. Am mai citit și pe alte bloguri că asta e cartea ideală dacă ești în căutarea unei lecturi scurte, care să-ți țină companie când călătorești. Dar nu știu de ce simt că nu trebuie citită în tren, mașină sau autobuz - atunci citești grăbit, neatent și riști să pierzi multe. Iar eu n-aș vrea să pierd nimic dintr-o carte, mai ales din una de Murakami. Eu aș citi-o exact așa cum zice titlul ei - în noapte -, cu muzică jazz pe fundal (îmi place să ascult melodiile menționate în cărți atunci când citesc). Sper să și reușesc să fac asta cât mai curând - ca de obicei, mi-ai făcut o poftă grozavă să citesc :).

    ReplyDelete
    Replies
    1. Atunci sunt fericită că nu am „răsfoit” nicio pagină de blog înainte sau după postarea „părerii” mele. De citit se citește repede pentru că e scurtă, dar nu în tren, mașină etc, așa cum ai spus și tu, riști să pierzi multe detalii interesante, chiar puncte cheie aș zice. La un moment chiar am reluat câteva fraze, să fiu sigură că le-am înțeles (atât cât se poate înțelege la Murakami). Pentru mine a fost destul de ciudată experiența lecturii acestui roman. Vei vedea că fiecare episod începe cu ora la care se întâmplă vreun eveniment. Nu am făcut niciun calcul, nu am început cartea la ora la care începe și povestea în sine, dar s-a potrivit ca ora pe care receiver-ul televizorului meu o afișa să coincidă cu cea din carte. Nu mai zic nimic de faptul că marca Tv e aceeași... (chiar mi-a dat un sentiment ciudat) Mie mi-a plăcut foarte mult cartea și te îndemn s-o citești cu încredere. :)

      Delete
  2. Cu aceasta carte am inceput lecturile din Murakami. Mi-a placut mult, bineinteles. Ca tot veni vorba despre citit in tren, sa spunem ca am citit de la Cluj la Bucuresti o alta carte a lui Murakami, Iubita mea Sputnik. Murakami se preteaza a fi citit oriunde.

    ReplyDelete
    Replies
    1. La mine prima a fost Iubita mea, Sputnik, dacă tot ai amintit de ea. Cât despre locul în care citim, fiecare cu preferințele lui. Ce să zic, noi fetele suntem mai „sensibiloase” (ca să folosesc un cuvânt citit recent din „De veghe în lanul de secară”) :)

      Delete

Post a Comment