Colette - Chéri


     „Am impresia unei imagini în oglinzi...

     De puține ori descopăr o carte după ecranizarea ei. De data aceasta s-a întâmplat astfel și nu am rămas cu niciun fel de regret. Spre surprinderea mea filmul m-a determinat să citesc cartea, de obicei se întâmplă exact pe dos. Am văzut Chéri (Curtezana, în varianta tradusă) anul trecut, tot prin toamnă (2014, textul acestui articol e scris în 2015). De atunci am tot zis că-mi fac puțin timp pentru lectura acestui roman. E destul de ciudat să citești ceva atunci când știi dinainte toată povestea, însă eram ferm convinsă că ceea ce știam eu nu e decât un rezumat al ei. Filmul este un rezumat bun al cărții. Poate și pentru că în rolul Léei o întâlnim pe Michelle Pfeiffer mă face să privesc lucrurile dintr-un alt unghi,  de aici puteți ghici faptul că aceasta este una dintre actrițele mele preferate. Chiar dacă titlul este Chéri, numele personajului masculin pe care Colette voia să-l scoată în evidență, lucru evident, mai ales dacă ne gândim la partea a doua, numit de alții epilog al lui Chéri, Sfârșitul lui Chéri, despre care nu voi spune foarte multe aici, personajul central al cărții rămâne Léa de Lonval, faimoasa și frumoasa curtezană a sfrârșitului de secol al XIX-lea. De departe, în ochii mei, ea rămâne caracterul după care se țese întreaga scriere. Fără ea nu ar exista Chéri, iar el are să-și dea seama poate prea târziu cât de importantă era ea în viața lui. 
     
     
     Într-o literatură adânc impregnată de intelectualism, în care fiecare impuls al sentimentului e dublat de o reacție a spiritului, ca literatura franceză, în care până și romantismul capătă trăsături ordonate și raționale, Colette este numită drept scriitoarea care ascultă doar de propria ei personalitate. Chiar ea confirma faptul că trebuie să scrii numai din propriile experiențe: „Să nu scrii decât ceea ce ai văzut. Privește lung ceea ce-ți place și mai lung ceea ce nu-ți place. Încearcă să fii fidelă primei tale impresii, nu crede în cuvântul rar. Nu te obosi să minți”. Această credință a scriitoarei nu face decât să dea o și mai consistentă doză de verosimilitate operelor sale. Tocmai de aceea subiectele romanelor sale par simple, personajelor le lipsește caracterul intelectual, reflexivitatea conștiinței. Unelte ale propriilor imbolduri, eroii săi, determinați de impulsurile și senzațiile imediate, trăiesc pur și simplu momentul, amintirile și reveriile de care sunt învăluiți sunt retrăite în afara perspectivei experienței. Acest lucru este de asemenea evident și în Chéri
     Dacă ar fi să redăm pe scurt povestea cărții, trebuie să o facem cu mare atenție, altfel vom risca să pierdem și puținul farmec pe care îl are subiectul ei. Dar până la urmă nu subiectul este acela care ne interesează în mod special aici. Imaginea unui corp străin în oglinda în care se privește o femeie trecută de vârsta tinereții și cuvintele care redau impresiile acesteia sunt atât de fin observate și așezate în pagină, că ne fac să ne intereseze mai puțin subiectul, ori soliditatea arhitecturii  acestui roman, ci din ce în ce mai mult personajele sale. Imaginea din oglindă a Léei ne este redată atât la începutul cărții, cât și la finalul ei. Trăirile interioare și evenimentele exterioare sunt in interacțiune și interdependență cu imaginea acesteia. Dacă la început avem o Léa mulțumită de înfățișarea sa, la sfârșit oglinda redă parcă o altă persoană, așa cum o vede de altfel și tânărul. Am să redau mai jos fragmentele descrise anterior:


„un ten strălucitor, sănătos, puțin aprins, un ten de aer liber, care sporea frumusețea pupilelor, de un albastru pur, înconjurat de o nuanță mai închisă. Nasul obraznic încă o mai mulțumea; „nasul Mariei Antoaneta!”, spunea mama lui Chéri, care nu uita niciodată să adauge:„...iar în doi ani drăguța de Léa va avea bărbia lui Ludovic al XVI-lea.”...În ce privește trupul, e știut, spunea Léa, că unul de calitate durează. Putea să-și arate încă acest trup impozant, alb, cu nuanțe roz, picioarele lungi, spatele drept, așa cum vezi la nimfele de la fântânile din Italia; fesele cu gropițe, sânii ridicați;” 
„Văzu în oglinda lunguiață, o femeie bătrână care se sufoca și care-i repeta gesturile; Privind-o Léa se întrebă ce putea avea în comun cu această nebună.”

     Chéri, fiul unei curtezane care, spre bătrânețe,  capătă toate atributele respectabilității, adică este limitată, lacomă și pretențioasă, crescut în acest mediu închis și lipsit de orizont, devine amantul unei prietene de-ale mamei sale, mult mai în vârstă decât el, dar care încă se menține foarte bine, păstrându-și frumusețea și grația tinereții, capabilă a cuceri pe oricine. Timp de șase ani cei doi au o relație ascunsă de ochii celorlalți, chiar dacă Léa este oarecum conștientă că diferența de vârstă va pune capăt acestei minunate povești de dragoste. Pentru că da, Léa se îndrăgostește mai mult decât și-a propus de tânărul Fred Peloux, alintat chiar de ea, Chéri. Încă de la începutul romanului ne este anunțată nunta ce va avea loc între tânăr și fiica altei curtezane, Edmée. O afacere bine gândită de mama lui Chéri. O afacere care va frânge inimi și va distruge vieți. O acțiune demnă de doamna Peloux, femeia fără suflet, scorpia din ochii Léei, care alături de desfrânata Marie-Laure aveau să i-l răpească definitiv pe Chéri. Iată cum sunt descrise cele două „scorpii”:
„Se cunoșteau de douăzeci și cinci de ani. Intimitatea dușmănoasă a femeilor ușoare, pe care un bărbat le îmbogățește, apoi le părăsește, pe care un alt bărbat le ruinează, prietenie arțăgoasă, de rivale la pândă ca să-și descopere una alteia primul rid, primul fir de păr alb. Camaraderie de femei cu picioarele pe pământ, pricepute în speculații bănești, dar una avară și alta desfrânată...”

     Rămâne ca ochii cititorului să decidă dacă despărțirea de Léa este sau nu un lucru benefic pentru tânăr, ori dacă într-adevăr Léa era marea dragoste a lui Chéri. Dar cum mai devreme sau mai târziu există un sfârșit, poate există și un răspuns la ceea ce era sau nu adevărat în toată această aventură prin care viața i-a purtat. Cu toate acestea, ceea ce rămâne la prima vedere este esența psihologică a dramei acestei iubiri nepotrivite, care trebuie, fatal, să se sfârșească prin renunțare. Și renunțând, pentru a se căsători cu o fată de vârsta lui, Chéri va descoperi că nu-și poate uita prima dragoste, că nu poate uita: nu pe Léa, femeia care îmbătrânește și se schimbă, pe care n-o mai recunoaște nici fizic, nici sufletește, ci proiecția ei ideală, adică acea idee pe care el și-o făcuse despre dragoste, despre un țel unic și înțeles al vieții. 
     Se spune despre Chéri că este „o prefigurare a străinului”, omul care nu-și găsește locul nicăieri, care nu se poate „aclimatiza” și care de fapt nici nu știe ce caută. Viața lui instinctuală se consumă fără scop, fără o credință, mereu nemulțumit și cu impresia că ceva „nu merge”. Tot ceea ce dădea scop vieții sale era dragostea lui pentru femeia care nu mai putea exista în realitate decât sub forma unei imagini pe care tânărul și-o făcuse odată.
    Cartea este un spectacol al unei drame ce se consumă într-un mediu cât se poate de respingător, chiar dacă ne este prezentat cu destulă detașare, tot respingător rămâne în ochii cititorului. Un spectacol care poate mobiliza cele mai profunde și mai pure zone ale sensibilității noastre. Într-o lume scăldată în noroiul dimprejurul voinței celor doi eroi înflorește un sentiment curat și puternic, sortit iremediabil distrugerii și sfâșierii interioare. Aceste sărmane vieți, observă Francois Mauriac,  mizează totul pe o iubire atât de trecătoare și atât de schimbătoare, cum este de altfel și obiectul ei, trupul. Colette, alături de ale sale curtezane, cu acest băiat frumos, animalic și demn de compătimire, care se simte ca un evadat atunci când pleacă din casa Léei, ne scoate în evidență, emoționându-ne totodată, acest spectacol al vieții care se vrea mereu tânără.



  






Comments