14 octombrie 2014

Sylvia Plath - The Bell Jar


     „Pentru persoana de sub clopotul de sticlă, pasivă și-mpietrită ca un copil mort, lumea însăși e visul urât. Un vis urât.”
     De foarte mult timp mi-am propus să citesc Clopotul de sticlă. Pentru mine este destul de ciudat să citesc proza unui om consacrat îndeosebi datorită poemelor sale. Mi-ar fi părut rău să rămân cu impresia că un poet poate să scrie doar poezii, iar atunci când se apucă de scris altceva, în acel altceva îl găsim tot pe el, poetul. Poate că unii, citind Clopotul de sticlă, asta au căutat, poezia din spatele fiecărei fraze. Poate că au și găsit, dar eu nu am riscat deloc să caut asta, eu am citit acest roman ca și cum nu știam nimic despre viața și opera Sylviei Plath. Și vă rog să mă credeți, este foarte greu să lași la o parte toate aceste legături, foarte greu. Mai ales că ispita vine aproape la fiecare cuvânt al cărții. Nu voi înșirui aici nici o dată din biografia ei, nici din poemele sale, care au fost mereu în interacțiune și interdependență, ci voi încerca să vorbesc strict despre ceea ce am simțit eu atunci când am citit cartea, și mai ales atunci când am răsfoit  și ultima pagină. O carte cu și despre lumea văzută din interiorul unui clopot de sticlă, diformă și apăsătoare, o lume modernă în care o fată modernă este obligată să trăiască, să se poarte și să-și dorească tot ceea ce-și doresc cei din jur: o bursă de studii, distracție, sex, un loc de muncă foarte bine plătit, o posibilă căsnicie, probabil câțiva copii și, mai ales, un loc bun în societate. Parcă ne sună cunoscut acest șir de aspirații ale omului de rând. Dar Sylvia Plath nu era un om de rând, chiar dacă încercase acest lucru, și nu de puține ori. Lumea ei nu era lumea celorlalți, iar imaginea pe care necontenit și-o făcea despre ceea ce înseamnă să exiști cu adevărat nu coincide cu a altora. 
     
     Încă de la primele pagini ale romanului avem de-a face cu minunata lume a morții. Dacă la început ne întâlnim cu un personaj care descrie moartea ca pe un lucru înfiorător, avem să aflăm că tot acest personaj este acela care ajunge să caute în moarte un fel de compensare a vieții. Unii cred acest lucru ca fiind lașitate ori nebunie, alții îl consideră cel mai curajos gând. Printre acești „alții” este Esther Greenwood, personajul din a cărei perspectivă ne este relatată această carte. Pe lângă ideea morții, frica de moarte constituie obiectul cel mai interesant al romanului. Ca și în viață, frica de ceva anume ne face să ajungem de cele mai multe ori să ne confruntăm cu acel ceva, mai devreme sau mai târziu. Sugestiv, incipitul ne introduce în ceea ce Esther numește cel mai îngrozitor lucru cu putință: să fii executat. Moment pe care are să și-l reamintească atunci când este supusă unui tratament cu șocuri electrice.
„Era o vară stranie, sufocantă, vara în care i-au electrocutat pe soții Rosenberg, și eu habar n-aveam ce fac în New York. O iau razna când vine vorba de execuții. Când îmi închipui cum e să fii electrocutat, mi se face rău (...) Treaba asta n-avea nimic de-a face cu mine, dar nu puteam să nu mă întreb cum e să fii ars de viu, fibră cu fibră. Mi se părea cel mai îngrozitor lucru cu putință.”

     Tânara „Sylvia”, așa cum au numit-o cei mai mulți pe Esther, câștigă un concurs prin care ajunge să scrie pentru o renumită revistă de modă din New York. Cu o bursă bună de studii și cu un sponsor care ar grijă de viitorul tinerei, viața ei poate fi visul oricărei fete. Avem însă să aflăm că tot ce se întâmplă în jurul ei este perceput ca murdar și ipocrit. Cel dintâi ipocrit avea să fie Buddy Willard, apoi toți bărbații, acuzându-l nu de puține ori chiar și pe tatăl său, pe care îl pierduse de mică. După ce își pierde încrederea în oamenii din jur, chiar și în propria mamă se claustrează sub propriul clopot de sticlă și caută mai multe căi de a dispărea de tot din lumea în care a fost adusă. 
     Totul începe după ce grijile că nu e bună la nimic pun stăpânire pe ea, apar insomniile și incapacitatea chiar și de a mai citi. Urmează ședința cu electroșocuri aplicată în mod eronat de doctorul Gordon, iar de aici și până la a-și dori moartea nu mai e decât un pas.  Scenele în care Esther caută prin diferite căi să se sinucidă sunt redate cu o subtilă ironie, dar și o oarecare blamare a acestor idei nepotrivite. Își dorea moartea, însă nu oricum. Poate nu frica de moarte o împiedica să se sinucidă cu prima ocazie, ci teama de eșec. Tocmai de aceea, ca un criminal, își gândea și calcula fiecare pas înaintea acțiunii.  De fapt, cei mai mulți spun că  și dispariția tatălui își lasă amprenta asupra crizelor ei de depresie. Dar poate că nu moartea părintelui o marchează atât de profund, ci mai ales ideea că se simțea „părăsită” de acesta. Iată un episod în care Esther ajunge prin ploaie la mormântul tatălui ei, după ce fuge de la spitalul la care întreprindea acte de caritate pentru niște lăuze nemulțumite:
„Cimitirul m-a dezamăgit. Era situat la marginea orașului, foarte jos, ca o groapă de gunoi, și cum umblam încoace și încolo pe aleile pietruite, simțeam mirosul stătut al mlaștinilor sărate din depărtare. (...) O burniță măruntă începu să cadă din cerul mohorât și mă cuprinse foarte tare deprimarea. Nu-l găseam nicăieri pe tata. (...) Apoi am văzut mormântul tatălui meu. Era înghesuit lângă un alt mormânt, cap la cap, așa cum sunt înghesuiți bolnavii în spitalele de caritate când nu este destul spațiu. (...)Am așezat la picioarele pietrei brațul de azalee plouate pe care le culesesem dintr-o tufă de la intrarea din cimitir. Apoi picioarele s-au îndoit sub mine și m-am așezat în iarba udă. Nu înțelegeam de ce plâng atât de tare.” 
     
     Apoi urmează episodul decisiv. Îmbrăcată cu aceeași pelerină cu care fusese la cimitir cu o zi înainte, lasă pe masa din sufragerie un bilet cu următorul mesaj: „Mă duc să fac o plimbare lungă.” Dorința de a muri în loc de a trăi o viață falsă, o viață în care convențiile societății în care trăiește ca femeie sunt altele decât ceea ce simte ea, realitatea se vrea altfel decât și-o imaginează, pune iar stăpânire pe ea și se decide să-și ia viața. Se ascunde într-un colț uitat al pivniței și înghite toate somniferele dintr-o cutie. Este găsită la timp și internată într-o clinică de psihiatrie. Se trezește în întuneric, o altă Esther. 
     Scenele de sub clopotul de sticlă ne sunt redate prin ochii unei tinere pierdute parcă definitiv, dar care ajunge totuși să-și dorească să poată respira aerul libertății, fie acela din afara spitalului, fie acela din afara clopotului. Fără să vreau, acest episod mi-a adus în minte scene din Pădurea Norvegiană a lui Murakami, dar nu pot fi sigură că acesta s-a inspirat din cartea Sylviei Plath atunci când a creat-o pe Naoko. Dar dacă tânăra romanului lui Murakami moare la finalul cărții, Esther pare să creadă că totul a fost un vis urât din care ar vrea să se poată trezi, cu toate că teama ca nu cumva clopotul de sticlă să se întoarcă și să cadă deasupra ei și lumea întreagă să devină iar un vis urât:
„Un vis urât. Pentru persoana de sub clopotul de sticlă, pasivă și-mpietrită ca un copil mort, lumea însăși e visul urât. Un vis urât. Îmi aminteam tot. Îmi aminteam cadavrele și pe Doreen și povestea cu smochinul și diamantul lui Marco și pe marinarul de pe esplanadă și pe asistenta sașie a doctorului Gordon și termometrele sparte și pe negrul cu cele două feluri de fasole și cele zece kilograme pe care le-am pus de la insulină și stânca bombată între mare și cer, ca un craniu gri. Poate că uitarea, ca un fel de zăpadă, avea să le amorțească și să le acopere. Dar făceau parte din mine. Acesta era peisajul meu. (...) Dar nu eram sigură. Nu eram sigură deloc. De unde știam eu că într-o zi ... clopotul de sticlă, cu distorsiunile lui sufocante, nu avea să coboare din nou?”
 Viața văzută din interiorul unui clopot de sticlă, viața altfel a unei tinere înconjurată de atât de multă lume, dar de fapt care se simte atât de singură. Zâmbetul ei era un altfel de zâmbet, singurătatea o altfel de singurătate, chipul din oglinda la care se uita nu era al ei. Totul era un vis deformat și nesigur, un vis urât. Un vis în care calea spre adevărata realitate era moartea. O cale pe care a ales în cele din urmă să pășească singură atunci când clopotul de sticlă s-a lăsat deasupra-i. 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...