Rainer Maria Rilke


Cine, dac-aș striga, m-ar auzi, din cetele
îngerilor? Și chiar dacă unul m-ar lua
deodată pe inima lui: aș pieri înaintea
prezenței prea tari. 

     Dacă este toamnă, atunci este poezie. Cred că toamna rămâne anotimpul care mă face să-mi îndrept atenția mai mult către scrierile în versuri, bineînțeles, fără a uita câtuși de puțin de cele în proză. Anul trecut, pe vremea aceasta ploaia își făcea de cap în orașul meu. Cu gândurile la versurile bacoviene (Plouă, plouă, plouă, vreme de beție...) am zărit în bibliotecă un mic volum de versuri semnate Rainer Maria Rilke. M-am așezat confortabil, cu o cană de ceai fierbinte într-o mână și cu volumul în cealaltă, și, pur și simplu, nu m-am putut opri din citit. Mai târziu, la facultate, unul dintre profesorii noștri de literatură universală ne-a rugat să prezentăm la fiecare seminar câte un poet. Eu l-am ales pe acela din cartea căruia nu-mi puteam ridica privirea. Voi folosi o mică parte din prezentarea mea de atunci, spre a vă reda și vouă câteva păreri despre poemele acestui minunat artist al cuvântului scris. Fotografia din stânga nu are nimic de-a face cu Rilke, dar este o imagine reprezentând îngerași în bătaia vântului, ce câtau ușor în fața ușii, într-o zi de toamnă târzie.


Poet austriac, nascut la Praga la 4 decembrie 1875, Rainer Maria Rilke așază la temelia actului creativ adâncimea și complexitatea gândirii. În universul liricii poetului german se răsfrânge spațiul lăuntric al lumii. Rilke se îndreaptă întodeauna spre lucruri, simțind o solidaritate de speță cu ele, cuprinzându-le în fluxul contemplației sale, pentru a le putea cunoaște și releva sufletul și pentru a le interpreta, restituindu-le lumii într-o nouă lumină, aceea pe care adâncimea spiritului său o revarsă asupra lor. Autorul poeziei Amintire vrea să vadă fața ascunsă a lucrurilor pe care le privește îndelung și cu mare pasiune, configurând totodată, într-un alt mod decât simboliștii, și starea sufletească trezită de ele.
Pentru Rainer Maria Rilke, poezia a însemnat totul. Existența poetului se confundă cu creația privită ca mijloc de cunoaștere a lumii și a nebănuitelor ei frumuseți. (Zoe Dumitrescu-Bușulenga)
Amintirea din poezia sa evocă un proces psihic complex. Acesta presupune apropierea, dar și depărtarea de lucrul contemplat. Redescoperit, obiectul este adus într-o lumină difuză a conștinței, diferit, păstrându-și doar esența intuită. Versurile din Amintire ilustrează momentul final al creației artistice, momentul depărtării de real și al așteptării clipei de revelare a tainei lumii. Uitarea nu este totală, iar asta e posibil doar prin intermediul cuvintelor:

Și iarăși aștepți, aștepți ce pare menit
viața să ți-o mărească la nesfârșit.
Aștepți ce de altă tărie ține,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volume-n aur și brun.
La țări te gândești, ce-ai străbătut,
la chipul și la veșmântul
unor femei pe cari iar le-ai pierdut.

Și știi dintr-o dată: aceasta a fost.
Și te ridici și-n față vezi spaima,
figura și taina
unor ani ce-au trecut.
(Amintire, din Cartea imaginilor, trad. Lucian Blaga)
           
„Odată cu Cartea imaginilor, crește importanța lumii înconjurătoare în opera lui Rilke. Noțiunea de revedere, esențială pentru această culegere, nu trebuie înțeleasă nicidecum ca receptare pasivă, ci ca vedere activă care transformă lucrurile percepute în imagini ale interiorității. Poetul abordează figuri și teme noi. Alături de personaje precum copilul, fata, călugărul, martirul – care întruchipează la Rilke o înțelegere fericită (intuitivă sau reflexivă) a lumii în totalitatea ei, o deschidere umilă față de natură, oameni, lucruri -, apar ipostaze ale urâtului, ale răului sau ale bolii. Cele zece poezii reunite în seria Vocile dau cuvântul cerșetorului, bețivului, idiotului, leprosului etc.” (Dan Flonta)
           
Cavalerul în neagră armură străbate
            călare în lumea vuind.

            Și-afară e totul: ziua, văile toate
și prieteni și dușmani și-ospețe-n palate
și vara și fata și codrul, cetate
de Graal și de mii de ori Marea Divinitate
pe străzile toate domnind.

Totuși, sub platoșa cavalerească,
unde-i inelul cel mai cernit
moarte-ai ascunsă și trebuie să gândească,
                                                          să gândească:
spada când va țâșni în sfrârșit
prin plasa din fierul cel tare,
liberatoarea spadă străină-n avânt,
să mă salveze din ascunzătoare,
unde atâtea zile-ntr-un loc
am stat strivită de-acoperământ –
ca-n urmă însumi să mă-ntind mare în zare
și să joc
și să cânt
(Cavaler, din Cartea imaginilor, trad. Eugen Jebeleanu)

Inspirat din mitologia greacă (Apollo, Hermes, Orfeu), adesea recurge la motive pe care le interpretează în stilul său propriu și original. Aici se întâlnesc îngeri, rozele și poetul creator. Pentru Rilke, roza este un simbol al somnului. Petalele acestei flori reprezintă pleoapele închise ale ochilor. Natura, nu mai e o desfătare a simțurilor, ci mai degrabă o chemare spre lumea tainelor pe care ea le închide și care își păstrează farmecul poetic cât timp nu cauți s-o descifrezi. Lumea citadină este, de asemeni, o lume a pierzaniei, o lume suferindă, o lume care stârnește milă și compătimire. Această lumea in care oamenii trăiesc o viață strâmbă îl împinge pe poet să urmeze drumurile unor întrebări chinuitoare, despre destin, despre suferință și singurătate, iubire și moarte, care alcătuiesc materialul tematic al principalelor sale culegeri. Ceaslov, Cartea imaginilor, Poezii noi, Elegii duineze (1912-1922) și Sonete către Orfeu (1922) alcătuiesc operele capitale ale poetului. (Ovidiu Drimba)
Sentimentul singurătății, al înstrăinării de oameni, al neliniștii și spaimei în fața întrebărilor existenței, capătă aici o intensitate tragică:

Oră, mă lași, te duci în larg.
Și mă rănește-aripa-ți grea.
Singur: cu gura-mi ce să fac?
cu noaptea mea? cu ziua mea?

Iubită n-am, nici casă ca să stau,
și nici un loc în care să trăiesc.
Și orice cărora  mă dau,
devin bogate și mă cheltuiesc.
(Poetul, din Poezii noi, trad. Maria Banuș)
           
În Poezii noi, subiectivismul și sentimentalismul începuturilor este depășit. Inspirându-se din creațiile sculptorului Rodin și tablourile lui Cézanne, Rilke devine captivat de capacitatea artelor plastice de a pune în lumină esența unui obiect prin înfățișarea trăsăturilor sale exterioare. Multe dintre poziile noi tematizează sculpturi, picturi și edificii, altele se ocupă cu plante sau oameni, dar cele mai îndrăgite sunt poeziile despre animale. Toate se remarcă prin raportarea discursului liric la un obiect, prin legătura întreținută de experiențele exprimate în poem cu o realitate privită. Raportarea la obiect se face prin itermediul formei și al limbajului de fiecare dată când poezia tratează ceva ce nu poate fi sesizat vizual. 
Dan Flonta, în Prefața la volumul Operei poetice a lui Rilke, apărută la Editura Paralela 45, din 2011,  ne vorbește despre înțelegerea obiectului rilkeean într-o manieră dinamică, de către poet însuși, astfel încât „contemplarea lui declanșează o sumedenie de procese, treceri dintr-un stadiu în altul, transformări care revelează, în cursul unor epifanii secularizate, o fațetă ascunsă a obiectului, cu valoare ideală. De aici se poate vedea că eul liric nu este abolit, ci continuă să-și manifeste prezența din fundal, chiar dacă structura poeziei, condiționată de obiect, pare să-l excludă. (...) Poeziile noi realizează, într-o formă distinctă, principiul de bază al esteticii rilkeene, constând într-o întrepătrundere sui-generis a lumii interioare și exterioare.” Prin „măiestria și suveranitatea versurilor, sugestivitatea metaforelor și comparațiilor, muzicalitatea , aura apolinică a vederii care se îndreaptă asupra obiectului vizibil, dezvăluindu-i totodată substanța lăuntrică, toate acestea au făcut din Poezii noi una dintre culmile operei lui Rainer Maria Rilke.” (Dan Flonta)
Există în Poezii noi elemente ce vor fi definitorii pentru Elegiile duineze. În ambele volume, experiența peisajului duce la intergrarea sa în conștiință și la înbogățirea lăuntrică a individului. Cerul, perceput prin intermediul simțurilor, se oglindește în adâncul sufletului eului creator.
Elegiile duineze sunt scrise la palatul Duino, situat pe malul Mării Adriatice, în Dalmația, unde se afla, la invitația prințesei Maria von Thurn und Taxis, una dintre numerosele sale confidente. Poemele evocă locuri în care poetul a meditat și și-a conceput unele din crețiile sale. I-a luat zece ani să scrie doisprezece elegii, din care doar zece au fost publicate. Colin Wilson spune  despre Elegii că au avut și au o așa de mare influență asupra țărilor vorbitoare de limbă germană, precum The Waste Land a lui T.S Eliot o are asupra celor vorbitoare de limbă engleză. Experiența înstrăinării față de lume îi face pe cei mai mulți să le compare atât cu creația lui T.S. Eliot, dar și cu The Cantos scrise de Ezra Pound. Acestea prezintă o adevărată forță a viziunii poetice, dar și ideea rilkeană că viața e mai presus de artă.
Ca în mai toată creația sa, și aici este înâlnit motivul îngerului. Îngerii, de o frumusețe terifiantă, sunt într-adevăr extrem de puternici, putând să-și exercite forța oricând asupra vieții oamenilor, însă nu o fac, ba mai mult, sunt complet indiferenți față de lumea noastră. La începutul Elegiilor, îngerul este înfățișat ca o ființă zămislită din spirit, a cărei perfecțiune și frumusețe par să-l zdrobească pe om. Pe parcurs, îngerul este conturat din ce în ce mai mult ca o întruchipare a rilkeanului spațiu interior al lumii, contopind viața și moartea într-un întreg unitar. Grandoarea îngerului intră vizibil în contrast cu slăbiciunea și instabilitatea umanității:

Cine, dac-aș striga, m-ar auzi, din cetele
îngerilor? Și chiar dacă unul m-ar lua
deodată pe inima lui: aș pieri înaintea
prezenței prea tari. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm,
și-l admirăm atât pentru că nepăsător, din dispreț,
nu ne distruge. Cumplit e orișice înger.
Și astfel mă stăpânesc și înghit chemarea
suspinului sumbru. Ah, și cine
ne poate ajuta? Îngeri nu, oameni nu,
și istețele animale observă
că nu suntem prea acasă
în lumea cea tălmăcită. Nu ne mai rămâne poate
vreun pom pe-o colină, pe care, în fiecare zi
să-l revedem; ne rămâne strada de ieri
și răsfățata credință a unei obișnuințe
căreia la noi i-a plăcut și-a rămas și nu s-a mai dus.
O, și noaptea, noaptea, când vântul plin de spațiile lumii
ne mistuie fața – cui n-ar rămânea, ea, cea dorită,
lin dezamăgind, ea care stingherea inimă
greu o amenință. E mai ușoară ea îndrăgostiților?
Ah, ei își acoperă numai, unul celuilalt soarta.
(Întâia elegie, din Elegii duineze,trad. Maria Banuș)
Castelul din Duino

            Dacă în primele elegii omul apare ca o ființă neputincioasă și precară, ce-a de-a șaptea ne aduce o turnură neașteptată. Poetul trece dintr-o dată „de la tânguire la jubilare și la preaslăvirea vieții pe pământ.” În ultimile elegii, omul este capabil de a da sens existenței sale, „dacă își asumă sarcina prefacerii și a preschimbării.”
            Prefacerea devine tema centrală în Sonetele către Orfeu. Orfeu este artistul erhetipal, spune același Dan Flonta. Acesta reușește să suspende prin vraja cântecului său, hotarul dintre viață și moarte. Lumea este transformată în fața ochilor în realitatea din lăuntrul conștiinței. Chiar dacă poetul afirma că întregul ciclu e destinat fetei moarte a prietelului său, Wera Knoop, ea apare doar în câteva dintre creații. Din scrisorile sale, reiese faptul că Wera era foarte adimrată de poet, mai ales pentru faptul că ea trezea în el confirmarea interacțiunii și interdependența vieții cu moartea. Un adevărat mit al rozei este predominant atât în sonete ca în alte creații, cât și în viața poetului. Roza este absolutul florilor.
Rilke a refuzat mereu dihotomizarea vieții și a morții operată de creștinism. Moartea nu este opusul vieții, ci o formă a alterității pe care omul este îndemnat s-o poarte bucuros în sine și s-o integreze în orizontul său existențial. Poetul scria: „Cine înțelege just moartea și o celebrează, acela dă și vieții măreție.” Mai târziu, Rilke cheamă fiecare om să-și dezvolte o moarte proprie, înțelegând prin aceasta că sfârșitul existenței trebuie să crească din destinul singular al fiecărui individ, nu să fie luat ca un dat impersonal și anonim:

Mare e moartea
peste măsură.
Sântem ai ei
cu râsul în gură.
Când, arzătoare, viața
ne-o credem în toi,
moartea, în miezul ființei,
plânge în noi.
(Epilog, din Cartea imaginilor, trad. Lucian Blaga)

            „Într-o asemenea poezie a gândurilor nelămurite și a neliniștilor obscure, Rilke întrebuințează un limbaj adeseori dificil, un stil abrupt, o exprimare eliptică, o sintaxă proprie, imagini neobișnuit de îndrăznețe,  - ceea ce face ca poezia sa să nu se deschidă todeauna ușor și dintr-o dată cititorului. O lectură concentrată și repetată, însă, îl conduce spre profunzimile de gândire și îl învăluie în farmecul muzicalității versurilor unuia dintre marii poeți ai timpurilor moderne.”(Ovidiu Drimba)
Cel mai citit după Goethe, poetul de limbă germană, Rainer Maria Rilke este autorul unei opere imense: doisprezece volume de poezii publicate în timpul vieții, peste șase postume; mai mult de douăzeci de mii de scrisori, publicate până în prezent, în peste patruzeci de volume de corespondență, pe lângă multe mii netipărite încă; șaisprezece cărți de proză, opt volume de pagini de jurnal, alături de numeroase traduceri și scrieri în limba franceză și câteva în limba rusă. De la Rainer Maria Rilke au rămas zeci de mii de recenzii, cronici dramatice și conferințe răspândite în periodicele epocii. Chiar dacă leucemia îi doboară trupul, la 29 decembrie, 1926, poetul a rămas și rămâne mereu în mintea și sufletul cititorilor săi, alături de arta versurilor sale, de expresia poetică, de frumos și urât, pur și impur, alături de bine și de rău, de viață și de moarte.

Comments