Yukio Mishima,Templul de aur

 Hisaaki Yamanouchi spune despre Mishima (1925-1970) că este unul dintre puținii scriitori japonezi a căror proză poate egala cea mai bună proză europeană, prin claritatea logică și bogăția retorică a stilului său narativ, stil care este, de departe, „cel mai ales din literatura japoneză”. Tot acesta mai menționează și faptul că „personajele principale din romanele sale sunt reflectări ale autorului însuși. Ele se luptă toate cu societatea și violează codul respectabilității. (…) Mishima, un tânăr sensibil și debil, a încercat să-și ascundă viața sub masca normalului…; el a lăsat loc în opera sa tristeții din adâncurile spiritului său, dar a depus toate eforturile pentru a face lumea creată a operei lui independentă de viață.” Contribuția adusă de acesta în cadrul literaturii japoneze a fost imensă, combinând sensibilitățile literare japoneze tradiționale cu suita de cunoștințe din literatura europeană. Faptul că Mishima cunoștea foarte bine cultura occidentală ne este relatat și de Donald Keene, în studiul său asupra literaturii japoneze: „Mishima avea cunoștințe profunde asupra culturii occidentale, chiar dacă democratizarea, mai precis occidentalizarea Japoniei de după război însemna pentru el pierderea principiului frumuseții autentic japoneze, a specificului japonez, pe care îl vedea întruchipat simbolic în tennō, în persoana împăratului.”

          Imaginea Templului de aur, templu pe care Mizoguchi îl vede de la fereastra casei sale, din satul natal al tatălui său, preot, este o pură imaginație a tânărului protagonist. El nu vede altceva decât imaginea unui obiect despre care părintele său îi povestise în nenumărate rânduri de-a lungul copilăriei:

„Tata îmi vorbise despre Templul de aur încă de când eram copil.(…) Când mă întorceam de la școală după-amiezile, stăteam în biroul meu de la etaj cu privirile ațintite în zare. Razele asfințitului făceau ca frunzulițele copacilor de pe coama dealului să pară ca un ecran auriu ce se înălța exact în mijlocul câmpului. Privindu-le, îmi apărea în fața ochilor imaginea Templului de aur.” (p.5)

            Așa cum putem observa încă din titlu, Templul de aur este un fel de lait motiv al romanului. Nu există pagină, poveste, amintire, vis sau dorință în care să nu fie implicat templul, ba mai mult, acesta pare a se transforma nu numai într-un personaj sub ochii cititorului, ci avem impresia că este o forță atotputernică, transformă vieți și hotărăște destine. Acțiunea romanului este prezentată într-o ordine cronologică, cu mici abateri, atunci când aspecte din trecutul tânărului ne sunt amintite și nouă. Mizoguchi este un copil singur, poate bâlbâiala de care suferă îl constrânge în a-și face prieteni sau de a avea orice fel de legături cu lumea de afară:

„Inutil să mai mărturisesc, bâlbâiala mea era de fapt un obstacol între mine și lume. (…) Când un bâlbâit face eforturi disperate să rostească primul sunet, el este ca o pasăre ce încearcă să scape din laț. Și, dacă reușește până la urmă să se elibereze, este oricum prea târziu. Există cu siguranță momente când realitatea lumii exterioare, ce pare să mă pândească, își încolăcește brațele pe când eu mă zbat să mă eliberez. Nenorocirea este însă că această realitate nu-i nealterată. Când, după toate strădaniile mele, reușesc să ajung la lumea din afară, constat că de fapt este o realitate ce și-a schimbat pe loc înfățișarea și care nu mai prezintă interes – o realitate ce și-a pierdut prospețimea pe care o consideram demnă de mine, care emană miros de putregai.” (p.7)

            Tânărul se închide în el și acolo păstrează numai câteva locuri libere pentru a și le umple cu vise, mai devreme sau mai târziu. Apar tot felul de conflicte între el și celelalte personaje, oameni din lumea de afară, oameni reci și diferiți, oameni fără vise și fără aspirații. Mizoguchi vrea să devină preot, dar cel mai important lucru pentru el este să vadă Templul de aur. Acest templu devine pentru el, frumusețea în cea mai pură formă a sa. Tot ce e frumos sau i se pare a fi frumos la un moment dat, se evaporă în fața frumuseții templului. Pentru că îi este greu să lege prietenii ori să socializeze, îi vin în minte tot felul de idei, sau „intuiția” îi spune că odată toată lumea va ajunge „pe mâinile sale”, că el va fi cel care o va strivi și chiar nimici. Cu toate acestea, faptul că era neînțeles de ceilalți, devine pe zi ce trece adevărata sa sursă de mândrie.

Critica l-a definit la un moment dat pe autor din perspectiva unor termeni ca narcisism și „blestem al negației”. Obsesia frumuseții absolute, spune Donald Keene, dar și o înfrigurată trăire lăuntrică în raport cu experiența războiului sunt elemente definitorii ale romanului Temlul de aur.

La un moment dat se îndrăgostește de Uiko, dar atunci când încearcă să-i vorbească, nu face altceva decât să-i stârnească acesteia un profund dezgust, printr-o scenă umilitoare, după ce o urmărește și o întâlnește, singur, pe tânără. Mizoguchi se simte un personaj într-o realitate din care parcă el nu făcea parte. Simțindu-se rușinat și umilit, își dorea din tot sufletul ca Uiko să moară, și pentru că pe chipul ei era întipărită expresia întregii omeniri, lumea întreagă trebuia să moară: 

„Ceilalți trebuie distruși. Ca să pot într-adevăr să înfrunt soarele, lumea însăși trebuie distrusă”. (p. 14)

Uiko rămâne însărcinată cu un dezertor și moare după ce este împușcată de iubitul său atunci când îl dă pe mâna autorităților. Dezertorul se sinucide sub privirile martorilor adunați, printre care era și Mizoguchi. Pentru moment, Uiko pare a se fi reîntors în lumea lor, dar dispare și ea la un loc cu visul care îi transformase chipul într-un element respingător.

Chiar dacă era foarte bolnav, tatăl își duce fiul în călătoria vieții sale spre a-i arăta adevărata față a Templului de aur. Din acest punct ne sunt relatate imagini ale templului, după ce tânărul îl vede cu adevărat. Prima impresie transformă frumosul în urât deplorabil, dar rămâne doar o primă impresie și atât. Mai târziu, imagine Templului de aur are să renască în ochii bolnavi ai lui Mizoguchi, precum pasărea Phonix din propria-i cenușă:

„Nu conta atât frumusețea în sine a Templului, cât capacitatea mea de a-mi imagina frumusețea.”„Templu de aur arunca o umbră minunată pe suprafața lacului, unde pluteau lintițe și frunze de lotus. Umbra era mai frumoasă decât însăși clădirea.”„…Templul nu mi-a provocat nici o emoție. Mi se părea mai degrabă o clădire mică, cu trei nivele, întunecată, veche. Pasărea phonix de pe acoperiș arăta ca o cioară care tocmai se oprise să se odihnească. Și nu numai că n-a reușit să mă frapeze prin frumusețe, dar am avut chiar o senzație de lipsă de armonie și neliniște. Oare frumusețea poate fi atât de lipsită de frumusețe?” (p. 26)

sursa

Mizoguchi ajunge să locuiască la Templu și să-și urmeze studiile în vederea pregătirii pentru a deveni preot. După ce boala îi răpune tatăl, tânărul ajunge să se simtă și mai singur. Relația cu mama sa nu este tocmai bună, ba mai mult, atunci când vine să-și viziteze fiul la Templu, acesta se simte umilit și rușinat că-i este mamă. Femeia venise să-i ceară bani starețului pentru cripta soțului său, punându-l într-o situație penibilă pe fiul și așa mult prea rușinat de condiția în care se află. Starețul se dovedește a fi un om bun cu cei din jur, dar nu poate fi luat drept exemplu de viitor preot ce avea să devină Mizoguchi, sau viitor stareț, dacă ar fi să ne luăm după dorințele mamei.

Chiar dacă și-ar dori să se simtă bine în locul în care visase de mic să se afle, tânărul, în afară de rezultatele bune pe care le are la facultate, nu dă semne că Templul ar fi pe placul lui, ba mai mult, idei malefice încep să-i apară în minte. Se împrietenește cu Tsurukawa, un alt fiu de preot, un tânăr ce pare a-i purta de grijă lui Mizoguchi, sfătuindu-l și luminându-l de fiecare dată când se ivea ocazia. Tsurukawa era lumina din întunericul lui. Apar tot felul de incidente la care Mizouguchi participă sau este martor. Unul dintre acestea ar fi acela în care asistă la conflictul dintre un soldat american și o prostituată. Soldatul îl forțează să calce pe pântecul tinerei, iar Mizoguchi nu pare a se sfii să facă acest lucru, ba chiar simte o plăcere prin ceea ce face. Mai târziu avea să afle că fata fusese însărcinată și pierduse copilul în urma acelui incident. De asemenea, pentru că războiul nu s-a sfârșit, și atacurile aeriene încă amenință orașele japoneze, Mizoguchi își dezvoltă o adevărată dorință ca Templu să fie și el supus unui atac aerian. Clipă de clipă nu încetează să se gândească cu o imensă satisfacție la fiecare posibil atac asupra Templului. 

În timpul facultății întâlnește un alt coleg cu care își petrece timpul. După ce se hotărăște să petreacă mai puțin timp în compania lui Tsurukawa și gelos pe succesul acestuia în a-și face prieteni, Mizoguchi se împrietenește cu „maleficul” Kashiwagi. Ceea ce vede în Kashiwagi este o altă parte a condiției sale de singuratic neînțeles. Din prima clipă în care se întâlnesc Kashiwagi își dezvăluie povestea vieții sale defecte, o viață a unui băiat cu un handicap la picioare, dar nu unul care suferea din această cauză, ba mai mult, se amuza și își bătea joc de cei din jurul său, mai ales de femei și fete, cărora le stârnea milă prin defectul său. Profita de fiecare ocazie pe care o avea, spre a le umili cât putea de mult. Câteva demonstrații de astfel de scene umilitoare îi face și lui Mizoguchi. Spre deosebire de prietenul său, acesta nu poate avea nici un fel de legătură cu ceea ce putea fi frumos în ochii celorlați sau chiar în ai lui, pentru că de fiecare dată când își dorea ceva, Templul de aur îi apărea în față, creând un zid imens între el și ceea ce putea fi visul oricărui băiat de vârsta sa.

După ce află că prietenul său, Tsurukawa, a murit, dar mai ales după ce-i stăruie ideea de a da foc Templului, se hotărăște să renunțe la tot și să  plece cât mai departe. Ia bani cu împrumut de la Kashiwagi și fuge. Este adus înapoi de către un polițist, iar starețul îi plătește datoria fără nici un fel reproș, ba mai mult, i se dă și bani pentru taxele școlare, bani cu care merge la prostituate. Din niște scrisori pe care Tsurukawa i le trimise lui Kashiwagi, a aflat că tânărul s-a sinucis. Își cumpără arsenic și un cuțit. Dorința de a da foc Templului este din ce în ce mai vie, precum și aceea de a se sinucide. Aceasta va fi unica lui cale spre salvare. Templu este incendiat, iar Mizouguchi nu face altceva decât să fugă cât mai departe din calea flăcărilor. Lasă Templul de aur în urmă și, după ce privește sticluța cu arsenic înfășurată într-o batistă și cuțitul, le aruncă într-o vale și-și aprinde liniștit o țigară din care trage un fum de viață:

„Am simțit pachetul de țigări în buzunar. Am scos o țigară și am început s-o fumez. Mă simțeam ca unul care se așază la o țigară după ce a terminat o treabă grea. Voiam să trăiesc.” (p. 256)

Templul după incendiul din 1950, sursa

            Obsesia frumosului, spune Mirela Roznoveanu (Civilizația romanului), această străveche temă a romanului japonez este tratată de Yukio Mishima în Templul de aur prin prisma patologicului. Superbul pavilion din Tokio, capodoperă a artei japoneze, subjugă până la declanșarea urii criminale. El este incendiat pentru că sufletul eroului nu mai poate suporta povara acestei frumuseți reale dar mutilante, prin strivitoarea ei forță iradiantă. Nebunia ia naștere din contemplarea nemăsurată a obiectului adorat și golirea totală a personajului de alte trăiri colaterale.
          Tema înstrăinării de societate este și ea dominantă în acest roman. Obiceiul lui Mizoguchi de a se bâlbâi este privit ca un handicap, apoi debilitatea fizică și mediul sărăcit din care provine sunt atât circumstanțele cât și simbolul barierei care intervine între el și lumea exterioară. Respins de lume, eroul reacționează în două feluri. O alternativă, așa cum o preconizează el, ar fi să se răzbune pe lume devenind un despot al ei. În acest sens este asemănat cu personaje diabolice tipice de către Hisaaki Yamanouki, cu Richard al III-lea, cu eroi byronieni sau chiar cu diavolul în persoană, Cealaltă alternativă ar fi ca el să se limiteze de bunăvoie la infernul său izolat și să-și compenseze frustrarea prin aderarea la o serie de valori estetice. Din aceasta decurge obsesia lui pentru Templul de aur ca simbol al frumuseții. După normele curente eroul este un simplu criminal și nu este câtuși de puțin eroic, dar este stăpânul lumii sale interioare, o lume amorală, una în care binele și răul sunt reversibile. El este confruntat cu opțiunea dintre viață și frumosul estetic, în care nu este loc pentru compromis. Atâta timp cât aderă la frumos ca o valoare estetică ideală, el nu poate atinge plenitudinea vieții. Acest lucru este ilustrat în incapacitatea s-a de a iubi o femeie. De aceea ratează ocaziile de a avea o relație, împiedicat fiind de fiecare dată de viziunea obsedantă a Templului de aur. 

„ - Iar m-am înstrăinat de viață, mi-am zis. De ce încearcă Templul de au să mă protejeze? De ce încearcă să mă despartă de viață fără să mă întrebe și pe mine? S-ar putea să vrea să mă salveze de la prăbușirea în infern. Dar procedând astfel, Templul de aur mă face și mai rău decât oamenii care pier în iad, mă face să cunosc infernul mai bine ca oricine altcineva.” (p.151)„Între fată și mine, între viață și mine apărea inevitabil Templul de aur, din care cauză ceea ce atingea mâna mea pe când încerca să prindă se prefăcea în cenușă, iar perspectiva în pustiu.” (p.155)„Odată, (...) am zărit întâmplător o albină mică ce se așeză pe o crizantemă galbenă, de vară. (...) Am încercat să privesc floarea cu ochii albinei. Era frumoasă ca un templu de aur în miniatură și perfectă ca Templul; dar nu se transformă în templu, ci rămase o crizantemă de vară, solitară. (...) Apoi, de îndată ce nu am mai privit cu ochii albinei și m-am întors la propriii ochi, mi-am dat seama că ochii mei, care iscodiseră scena, erau exact ochii Templului de aur. Da, așa stăteau lucrurile. În același mod în care eu am revenit de la ochii albinei la ai mei, în clipele acelea când simțeam viața apropiindu-se, mi-am abandonat propriii ochi, înlocuindu-i cu cei ai Templului de aur. În astfel de momente Templul se interpunea între mine și viață.” (p.156)

           Izolarea diabolică sau înstrăinarea de lume determină diverse stări de spirit cum sunt iubirea de sine, narcisismul și neputința de a iubi. Aceasta fiind o altă formă a perversiunii, spune Yamanouchi. „Perversiunea în romanele lui Mishima reprezintă pur și simplu un mijloc de a prezenta o temă mai amplă, și anume, conflictul dintre împlinirea vieții și urmărirea valorilor estetice și necesitatea de a o sacrifica pe prima în favoarea celei din urmă.” Templul de aur trebuie să fie în sine o valoare estetică absolută; el nu trebuie să fie o parte a ordinii existente a lumii față de care tânărul Mizoguchi este ostil; altminteri el trebuie distrus. Nu de puține ori critica face legătură între Mishima și personajele sale, comparând lumea din romanele sale cu lumea în care trăia autorul însuși. Înstrăinarea de viață a eroului, nihilismul sau incapacitatea sa de a găsi vreun sens în viață și obsesia lui pentru frumos ca o valoare absolută, trăsături importante caracteristice romanului Templul de aur, ar putea fi la fel de relevante și pentru Mishima însuși. Cu toate acestea, perfecțiunea artei lui Mishima nu face decât să demonstreze autonomia romanului său. Chiar dacă lucrarea prefigurează preocupările autorului ei, nu poate fi confundată lumea artei cu cea a vieții lui Mishima. Lumea operei sale este o realitate în sine, poate chiar mai reală decât viața, și în acest fel Mishima poate supraviețui urii sale față de viață. Altfel spus, imaginația domină realitatea.