15 ianuarie 2015

Versuri eminesciene și fotografii de ianuarie






„(...)//În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,
Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.
Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi țin la el urechea - și râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.”



   (Melancolie, în Convorbiri literare, X, 6, 1 septembrie 1876)

......
Pe pieptul moarte-i luce de pietre scumpe salbă


Și păru-i de-aur curge din raclă la pământ,
Căzuți în cap sunt ochii. Cu-n zâmbet trist și sfânt
Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,
Iar fața ei frumoasă ca varul este albă.
......
Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,
A faclelor lucire răzbind prin pânza fină
Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină;
Zidirea cea pustie de jale pare plină
Și chipul morții pare că-n orice colț îl vezi.
......
Prin vânt, prin neguri vine - și nourii s-aștern,


Fug fulgerele-n lături, lăsând-o ca să treacă,
Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă
Și apele cu spaimă fug în pământ și seacă -
Părea că-n somn un înger ar trece prin infern.
Priveliștea se stinge. În negrul zid s-arată,
Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line, ea;
Arald nebun se uită - cu ochii o-nghițea,
Puternicele brațe spre dânsa întindea
Și-n nesimțire cade pe-a jilțului său spată.
Își simte gâtu-atuncea cuprins de brațe reci,
Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheață,
Părea un junghi că-i curmă suflare și viață...

Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe
Și știe că de-acuma a lui rămâne-n veci.
(...)

(Strigoii, în Convorbiri literare, X, 9, 1 decembrie, 1876)


Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,

Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie
Luna vară peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-nreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.
.......
Iar colo bătrânul dacăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,
Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, zârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,


Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.
......
(Scrisoarea I, Convorbiri literare, XIV, 11, 1 februarie 1881)

....
La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură -
În zădar o măsurăm noi cu-a gâdirilor măsură,
Căci gândirile-s fantome, când viața este vis.

(Memento mori, 1872)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...