Yasunari Kawabata - Frumoasele adormite

Un roman care adesea a fost comparat cu un basm, fără exagerări, o sursă de inspirație pentru prea cunoscutul scriitor al realismului magic, Gabriel García Márquez, este Frumoasele adormite. În centrul romanului apare un personaj, poate la fel ca cel din Vuietul muntelui, un bărbat aflat la o vârstă înaintată, Eguchi, care la cei 67 de ani ai săi trăiește poate cele mai frumoase momente din viața sa. Eguchi descoperă o casă în care bărbații de vârsta lui puteau să-și petreacă nopțile alături de fete frumoase și neatinse care dorm. Frumusețea în starea ei pură este contemplată de Eguchi pe parcursul celor cinci nopți petrecute aici. Vizitele îl solicită foarte tare pe bătrân, iar amintirile din propria-i viață pe care încearcă astfel să o descopere și să-i dea un sens, încep să apară necontenit. Receptarea romanului este crescută și în zilele noastre, drept pentru care în anul 2011 a apărut o altă ecranizare, spectaculoasă și bine primită de publicul cinefil, după Frumoasele adormite.

sursă foto

Elisabeta Lăsconi, într-un articol din România literară, vorbește despre această minunată carte, despre care spune: „Romanul impresionează prin subtilitatea cu care analizează psihologia senectuții și prin atenta dozare a detaliilor. Starea lăuntrică a personajului evoluează într-o gradație ascendentă punctată de nuanțe: în prima noapte, Eguchi trăiește un sentiment de imensă deșertăciune, în a treia noapte l-a cuprins o deșertăciune înghețată, iar în ultima noapte – instinctul de luptă se stinge și se simte că l-a cuprins o deșertăciune neagră. Dar suprema virtuozitate a scriitorului transpune în constelația de simboluri ce definesc spiritualitatea orientală: culorii albe îi corespunde toamna (anotimp), vestul (ca spațiu), nasul și mirosul (ca senzorialitate), tristețea (ca sentiment).” La fel ca în Vuietul muntelui, protagonistul Frumoaselor adormite presimte venirea morții în tot ceea ce aude și vede, el simte „viu” acest sentiment al morții.

Prin contemplarea naturii și a frumosului pur, el crede că își poate descoperi existența, că și viața lui va deveni, chiar și cea din trecut, frumoasă. Elementele din natură au în acest roman un rol bine prestabilit, fiecare semnificând ceva, de obicei receptarea lor de către personaj și personaje, dacă ne referim la opera kawabatiană ca ansamblu, este semnificativă pentru înțelegerea textului. Ceea ce simte bărbatul în momentul în care este cuprins de acel frumos pur este foarte greu de înțeles de cei din afară, însă, privind mai atent lucrurile, vom descoperi că aceste imagini și simboluri ale ființelor și lucrurilor, ale viselor și ale trecerii timpului reprezentat de succesiunea anotimpurilor, atât de specifice scriitorului și omului nipon, cercetate, pot fi descoperite și înțelese și de noi, străini ai acelor vremi și locuri.

Dacă privim asupra spuselor de mai jos, preluate tot din articolul anterior, vom vedea că nu doar Frumoaselor adormite putem să-i atribuim următorul citat, ci întregii opere kawabatiene: „Răsună în cele cinci nopți valurile și vuietul muntelui, plasând personajul la mijloc, între imuabil și trecător, între viață și moarte. Se adaugă și balanța delicată între simbolismul benefic al arborilor și al florilor (pinul și cameliile) și cel sumbru, întunecat – fluturii albi ca mesageri ai morții, culoare a doliului în tradiția japoneză și chineză, culoare ce domină riturile de trecere care produc mutațiile ființei, marcând pragul între vizibil și invizibil, între aici și dincolo.” 

Majoritatea cercetătorilor afirmă acest lucru, pentru că, într-adevăr, așteptarea sau presimțirea morții, adesea nuanțate sau îmblânzite de iubire ori împlinire pe plan artistic, constituie temele majore ale principalelor sale romane, de la Țara zăpezilor sau Vuietul muntelui, și până la O mie de cocori sau Frumusețe și întristare. Iar în scrierile sale predominante sunt: sentimentul naturii, afirmarea senină a vieții, dublată discret de recunoașterea perisabilității tuturor lucrurilor, de familiaritatea uimitoare cu moartea. 


Yasunari Kawabata, Frumoasele adormite

Traducere Anca Focșeneanu

Humanitas, 2009, 136 pagini