18 iulie 2015

Yasunari Kawabata - O mie de cocori

Realitatea din Vuietul muntelui este reluată într-o oarecare măsură și în O mie de cocori, o realitate dominată de trecutul și amintirea trecutului trăit de această dată de o generație anterioară. Aici, Kawabata îmbină tradiționalul cu modernul, la fel ca în povestea anterioară, doar pentru a demonstra, așa cum va avea să o facă de mai multe ori, și a evidenția aspectele mai puțin plăcute ale spiritului modern în contradicție cu cel tradițional. Ceremonia ceaiului este baza de la care pornește și pe care se țese acțiunea cărții, personajele, lucrurile din jurul lor, sentimentele lor ajungând să constituie ele o veritabilă ceremonie.
Personajele lui Kawabata nu sunt triste, ori fericite, nu plâng și nu meditează, cititorul descoperă toate simțămintele lor prin obiectele și elementele naturii înconjurătoare. Un apus de soare poate simboliza astfel o suită de stări, căderea florilor de cireș, la fel, poate semnifica atât presimțirea morții, cât și continuitatea vieții, cum reprezintă și lacul din romanul cu același nume, ori cum reprezintă muntele din Vuietul muntelui, sau zăpada din romanul Țara zăpezilor. Măiestria pentru care autorul a fost atât de apreciat de-a lungul timpului tocmai în acest lucru constă: esența lucrurilor este aceea de a da sens vieții, dar mai ales de a-l face pe privitorul lor să le înțeleagă, să fie una cu ele.

Acțiunea romanului O mie de cocori nu este una complicată, așa cum am fost obișnuiți și până acum dacă ne referim la restul scrierilor kawabatiene, dar trăirile, și mai ales modul prin care aceste trăiri și emoții sunt redate de către autorul lor, dau cărții o importantă consistență. Niciodată nu vom rămâne cu impresia că ele vor avea un sens moralizator, niciodată naratorul nu ne va spune ce e bine și ce e rău, de aceea nu vom ști niciodată adevăratul sens al lucrurilor, poate doar dacă la privim întocmai așa cum sunt ele, iar dincolo de cuvinte descoperim ceea ce vrem noi să descoperim. În operele scriitorului nipon vom descoperi frumosul și urâtul în același timp și câteodată în aceeași măsură, depinde de noi să facem diferența dintre ele.
Eroul romanului O mie de cocori este Kikuji. În jurul lui se petrec toate evenimentele, el este acela care, datorită ceremoniei ceaiului, are prilejul să retrăiască parcă nu viața proprie, ci tinerețea tatălui său. Umbra tatălui, așa cum va fi reîntâlnită și în Lacul, va fi un fel de ghid, poate chiar o cauză a ceea ce va avea să se petreacă pe parcursul întregii cărți. O poveste despre ceremonia ceaiului, a dragostei, a vieții și a morții. Poate un roman al inițierii tânărului Kikuji în ceea ce înseamnă lume modernă, o lume diferită de cea a tatălui său, acum trecut în neființă. Trecerea timpului a lăsat urme adânci aici, iar umbra trecutului parcă pune stăpânire peste toate personajele.
Kikuji participă la ceremonia ceaiului organizată de  doamna Kurimoto Chikako. Chikako îl invită pe tânăr la această ceremonie pentru că speră ea că ar putea să-l lege de fiica doamnei Inamura, Yukiko, poate se va gândi ca în final să o ia de soție. La această ceremonie, Kikuji o întâlnește și pe doamna Ōta, reprezentantă a sensibilității, a nobleței și a bunului simț. Fata cu ochii „înecați de tristețe” nu pare să-l atragă foarte mult pe Kikuji, dar nici nu-i displace, iar ceea ce-l impresionează cel mai mult la tânără sunt tocmai ochii ei triști. O primă imagine din trecutul său îi vine în minte, imagine ce s-a imprimat atât de bine în memoria copilului de atunci, încât va stărui mult timp de acum încolo, cea a sânului doamnei Chikako, dar mai ales a semnului de pe care femeia, odată, își tăia părul fără să se simtă jenată de privirile băiatului. Prin amintirea acestei imagini, Kikuji își dă seama că tatăl său și această femeie urâtă erau amanți.  În contrast cu imaginea prevestitoare de rău este imaginea celor o mie de cocori imprimată pe basmaua tinerei Inamura Yukiko, reprezentând frumusețea, inocența și decența.


După ce admiră ceștile și vasele de ceai, care parcă au readus în prezent amintiri demult apuse, Kikuji se simte oarecum atras de doamna Ōta. Încrederea și feminitatea exprimată de femeia iubită de tatăl său odată îl fac pe bărbat să simtă un sentiment de admirație, și în același timp iubire, față de femeia, nu chiar atât de în vârstă, doamna Ōta. Cei doi au început să își împărtășească reciproc același sentiment, devenind astfel amanți, fără a simți nicio urmă de remușcare. Pe de altă parte, Chikako făcea tot ce-i stătea în putință să-l reorienteze pe tânăr către Yukiko, dar toate planurile malițioase și minciunile nu fac altceva decât să-i coboare și mai mult statutul în ochii lui Kikuji. Femei din trecutul tatălui său, la un loc cu toate vasele și obiectele de ceai atât de dragi părintelui, încep să ocupe un loc definitoriu în viața fiului de acum, parcă indecis și parcă hotărât să retrăiască în umbra acestui trecut. Se simțea liniștit și fericit în brațele doamnei Ōta, poate prea fericit și prea liniștit ca să-și de-a seama de propria realitate:
„Liniștit, destins, se lăsă să alunece în brațele somnului. Iar când reveni din nou în acea lume confuză care pendulează între vis și realitate, auzi păsările cântând. Era prima dată, i se părea lui, când se trezea astfel, în cântecul păsărelelor.” (p.31)
Ceremonia ceaiului are deosebitul rol de a introduce personajele într-un ritual ce urmează să contribuie la dezvoltarea legăturilor amoroase. Alunița lui Chikako și cei o mie de cocori sunt și ele simboluri ale frumosului și ale urâtului din viața, trecutul și prezentul lui Kikuji. Spre deosebire de impresia pe care o lasă Chikako, Inamura Yukiko pare o ființă plăcută, dar mereu departe de sufletul tânărului încă neinițiat. Atunci când este vizitat de fată, Kikuji își imaginează cerul la asfințit, așa cum era el și atunci pe când se întâlnise cu doamna Ōta. Vasele folosite pentru servirea ceaiului aduc și ele în prezent amintiri și reprezentări ale personajelor care le-au folosit odată. După ce se sinucide doamna Ōta, fiica acesteia, Fumiko, îi aduce lui Kikuji un vas de shino, iar ceașca pe care încă se văd urme ale rujului mamei tinerei, parcă readuc din depărtare ceea ce a fost și s-a petrecut în trecut, dar mai ales imaginea doamnei: „O urmă ofilită de ruj de buze, asemenea unei petale veștejite de trandafir, ca sângele uscat, își spunea Kikuji cu o emoție stranie, ce-i făcea să-i bată inima în piept.” (p.91) Tocmai de aceea atunci când Fumiko sparge vasul de shino, primul imbold al tânărului este acela de a-l aduna și repara. Iar atunci când Kikuji alătură ceștii cu urme de ruj o ceașcă din geanta de călătorii a tatălui său, are impresia că cele două obiecte reprezintă sufletele celor doi părinți:
„… cele două cești, una lângă alta, păreau că sunt cele două suflete, al tatălui lui Kikuji și al mamei lui Fumiko. (…) Puternica vitalitate pe care o exprimau ele producea un efect direct, sensibil, care trezea chiar o anumită emoție senzuală. În ce-l privea pe Kikuji, nu numai că el avea aproape sentimentul că regăsea în fața lui sufletul tatălui său și pe acela al doamnei Ōta, dar i se părea că ele se întruchipaseră în forma cea mai desăvârșită ce li se putea atribui. Existența palpabilă a celor două obiecte, realitatea lor concretă, totul i se impunea cu atâta autoritate, încât însăși prezența lui Fumiko, pe care o vedea dinaintea lui pe deasupra celor două cești, i se părea foarte normală, ca lucrul cel mai firesc și cel mai puțin vinovat din lume.” (p.124)
Este de la sine înțeles că prin folosirea acestor simboluri care reprezintă relațiile dintre personaje, Kawabata „contopește organicul cu anorganicul, umanul cu ne-umanul, senzorialul cu suprasenzorialul.” Sufletele celor doi par a fi regăsite în cele două cești. Dar trecutul pare să-și piardă puterea atunci când ființele care țineau vie această legătură, dintre ceea ce a fost și ceea ce este, au început să piară și ele una câte una. Kikuji ajunge și el să-și pună problema acestui trecut fantomatic ce pare a-l urmări și ghida viața: „Dacă te gândești prea mult la cei morți, riști să sfârșești prin a crede că nu mai exiști nici tu însuți.” (p.125)
Vorbind despre importanța obiectelor în reprezentarea personajelor și a stărilor sufletești ale acestora în romanul kawabatian, Hisaaki Yamanouki spune că în O mie de cocori „poate fi găsită capacitatea unică a lui Kawabata de a reprezenta forțele suprasenzoriale care sunt menținute în echilibru cu senzorialul. Limbajul folosit este concis și evocator, ca acela al poeziei tradiționale haiku. El face aluzii și sugestii în loc să afirme totul în termeni expliciți și realiști. Pe scurt, limbajul său este simbolic. Un exemplu îl constituie folosirea eficientă a ceremonialului ceaiului, care servește ca mod de întâlnire a personajelor în roman.”
Kikuji chiar are impresia că tânăra este întruchiparea doamnei Ōta, iar acest lucru îi stârnește un sentiment puternic de iubire și dorință pentru Fumiko:
„Să  se afle  deci închiși cu toții în acest cerc infernal? Cărui blestem le erau cu toții victime? Kikuji se simțea acum împins foarte firesc spre ea, și nimic în el nu se ridica împotriva acestei atracții.” (p.68); iar atunci când Fumiko refuză să înțeleagă gestul mamei ei, acuzând-o într-o oarecare măsură pentru toate deciziile pe care le-a luat de-a lungul întregii vieți, Kikuji reacționează, nu neapărat în spirit de contradicție, cât împins de sinceritate: „– Morții aparțin în întregime sentimentelor adânci din inima noastră, răspunse el. Și acolo putem să-i iubim nespus, nu-i așa?”
Cu greu acceptă tânărul realitatea în care se află, iar Fumiko pare să înțeleagă acest lucru, chiar dacă nu o spune, gesturile ei, trăirile și emoțiile ei exprimă mai mult decât ar trebui această acceptare a noului, a ceea ce este. Nu se înțelege foarte bine dacă spre finalul romanului Fumiko pleacă departe de locul amintirilor ființelor din trecut, departe de umbra lor, sau dacă devine și ea o astfel de umbră. Umbra este cuvântul conținut de ultima frază: „Și grăbi pasul spre umbra parcului din apropiere.”



2 comentarii:

  1. Cu aceasta carte mi-am inceput lecturile din Kawabata. Primita cadou de la o fosta studenta la litere, deci un cadou pretios. Cred ca-mi place pe locul 2 de la Kawsabata, pe primul loc fiind desigur....Vechiul oras imperial, roman pe care tu nu l-ai citit inca :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu am inceput cu Vuietul muntelui si Tara zapezilor. Romanele faceau parte din programa disciplinei de Literatura universala si comparata, prin anul II de facultate. Habar nu aveam cat de frumoasa e literatura japoneza. Inca am o lista pe care as vrea sa o parcurg atunci cand voi avea mai mult timp, in mare parte cu prozatori din perioada moderna. Cred ca Vechiul oras imperial e prin casa, nici nu stiu de ce nu l-am citit inca... O vara frumoasa iti doresc :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...