28 august 2015

Imposibilitatea comunicării și căutarea propriei identități: „Pădurea norvegiană”


    Numită de critica literară „poveste de dragoste între oameni postmoderni”, Pădurea norvegiană (Noruwei no mori) aduce în scenă un personaj în vârstă de treizeci și șapte de ani, Toru Watanabe care, în călătoria sa spre Germania, în avion, aude melodia celor de la The Beatles, Norwegian Wood. Cântecul îi amintește de peisajul unei suburbii a Kyoto-ului, din urmă cu optsprezece ani, pe când se plimba alături de prietena sa, Naoko.
Cu siguranță peisajul ne amintește și nouă de romanele lui Yasunari Kawabata, pentru că, la fel ca la scriitorul îndrăgostit de frumosul naturii, întâlnim și aici descrieri impecabile ale cadrului natural, ale obiectelor, ale personajelor. Murakami este și el deosebit de atent la detaliil, înfrumusețând și evidențiind mereu lucruri care, uneori, pentru omul de acum, nu mai au aceeași importanță, pentru că omul postmodern este preocupat doar de ceea ce se află în interiorul său, de gândurile și sentimentele sale, de războiul continuu între el și ceilalți. Cu toate acestea, în romanele lui Murakami obiectele au o deosebită încărcătură simbolică. Putem lua ca exemplu fragmentul ce descrie peisajul despre care am amintit, pentru că trăirile personajelor par și aici a fi în acord cu natura, și, mai mult decât atât, acest fragment pare a fi în mod simbolic rezumatul întregului roman:
„Au trecut optsprezece ani de atunci, dar îmi amintesc ziua aceea de pe pajiște cu lux de amănunte. Muntele părea de un verde sclipitor pentru că cele câteva zile de ploaie curățaseră praful verii; iarba înaltă se legăna în adierea brizei de octombrie; o fâșie subțire de nor se lipise parcă de bolta de un albastru rece. Privind fix la cerul înalt, aveam senzația că priveliștea era dureros de frumoasă. O adiere de vânt a străbătut pajiștea și a trecut apoi prin părul ei înainte de a dispărea în pădure. Copacii foșneau și din depărtare s-a auzit un lătrat atât de slab de parcă venea din altă lume. În rest, tăcere deplină. Nici un sunet, nici o ființă în calea noastră. La un moment dat am zărit doar două păsărele roșii, speriate, țâșnind dinspre mijlocul pajiștii spre pădure. În timp ce ne plimbam, Naoko îmi vorbea despre fântâni.” (p.8)
     Pe atunci era foarte încrezător în sentimentele sale, în ceea ce simțea pentru tânăra de lângă el. Destul de surprinzător aici este faptul că Murakami nu folosește artificiul, momentele de cumpănă, imagini venite parcă din vis, dintr-o lume fantastică, ci redă șirul unor evenimente petrecute în trecut, printr-un mod cât se poate de real și verosimil, amintiri provocate de data aceasta de un cântec, așa cum erau ele provocate de faimoasa madlenă la Proust. Toate evenimentele petrecute în roman sunt amintiri ale unor clipe trăite de Watanabe în urmă cu optsprezece ani, unele alături de Naoko, altele pur și simplu legate de acea perioadă.
     Din postfața cărții, scrisă de Murakami însuși, aflăm că povestea romanului are la bază povestirea Licuricii, apărută în volumul Licuricii. Incendiul din hambar și alte povestiri. Scriitorul menționează că, pornind de la această povestire, a vrut să scrie o poveste simplă de dragoste, dar a ieșit mai mult decât și-a propus, un roman considerat la fel de personal precum sunt În țara aspră..., Blândețea nopții sau Marele Gatsby, romanele lui Scott Fitzgerald. Pentru că a fost scris pe când se afla în Europa, mai precis în Grecia și Italia, Murakami era sigur că romanul își va pierde din spiritul japonez și nu-și putea imagina cum va fi acesta receptat de către publicul nipon. Cât despre cântecele celor de la The Beatles, atât de iubite de autor, cu siguranță putem și noi confirma în cele ce urmează că și-au pus amprenta asupra scrierii, așa cum ne spune și autorul: „am intrat în fiecare zi într-o tavernă cumplit de gălăgioasă și, cu căștile în urechi, ascultam Sgt. Pepper`s Lonely Hearts Club Band de aproximativ o sută douăzeci de ori, am reușit să-mi termin romanul. De aceea, aș putea spune că Lennon și McCartney mi-au fost de mare ajutor.”[1]
     Ne familiarizăm, așadar, cu melodiile celor de la The Beatles, ale lui Bill Evans, Jim Morrison, simfonii de Mozart și Brahms, dăm peste romane celebre ale literaturii universale, atât de îndrăgite de Murakami: Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, Marele Gatsby și alte volume ale lui Scott Fitzgerald sau De veghe în lanul de secară (de a cărui acțiune ne amintim atunci când ajungem să citim despre evenimentele petrecute între studenți în campusul universitar în care se află Watanabe).
     Chiar dacă nu de puține ori este considerat roman de dragoste, Pădurea norvegiană este mai degrabă un roman al „non-comunicării”, al procesului prin care personajele reușesc să zidească încet, dar sigur, un obstacol între ele, nu înțeleg ce li se comunică și nici nu se fac înțelese. Atunci când Watanabe îi propune lui Naoko să locuiască împreună, tânăra îl refuză și-i spune că este imposibil ca ei să fie împreună, nu ar fi drept pentru niciunul dintre ei, ar fi imposibilă ideea ca unul să fie nevoit să aibă grijă de celălalt pentru totdeauna, aceasta nu ar mai putea fi numită relație. Naoko se bazează pe perspectiva sa că oamenii trebuie să fie independenți, diferiți. Toată povestea în sine este, de fapt, construită pe acest principiu, dragostea lor fiind atât de diferită, încât cititorul ajunge să creadă și el în cele din urmă că cei doi nu aveau cum să fie împreună, sau chiar să se iubească în adevăratul sens al cuvântului, indiferent cât de mult ar fi încercat. Naoko renunță la propria-i viață, iar Watanabe își pierde sensul propriei identități. Starea în care se află tânăra este văzută ca un fel de schizofrenie, o boală a minții, poate una simbolică, sau poate nu, depinde din ce unghi privim textul. Până și momentele în care Naoko îi mărturisește lui Watanabe imposibilitatea de a se exprima și de a-și controla cuvintele sunt puse pe seama acestei boli.
    Alienarea omului postmodern, căutarea propriei identități în defavoarea identității universale, sociale, sunt doar câteva dintre motivele pentru care interacțiunea dintre „eu” și „ceilalți” aproape că nu mai există. De aici o întreagă căutare, o căutare disperată a propriului sine. Naoko pierde legătura cu ceilalți în momentul în care iubitul ei, Kizuki, se sinucide. Ei au crescut iubindu-se, ca o unitate inseparabilă. Lumea întreagă nu exista pentru ei ca pentru ceilalți, lumea întreagă pentru ei era doar cea creată de ei, lumea lor, propriul univers. Singurul om care putea intra în lumea lor era Watanabe, ajungând să fie și el considerat parte din grup, parte din lumea lor, al treilea element din întreg. Kizuki moare și odată cu moartea sa „triunghiul” se destramă. Sigur că Watanabe își dorește ca legătura să se poată reface, însă pentru Naoko povara este din ce în ce mai grea și nu concepe o refacere, ceea ce a fost nu mai poate fi refăcut sub altă formulă, Kizuki nu poate fi înlocuit, ea nu mai poate fi aceeași tânără de atunci. 
     Pentru Naoko, a iubi un alt om decât Kizuki înseamnă trădare, iar sentimentele sunt în contradicție cu ceea ce este în mintea sa, tocmai de aceea în momentele de tandrețe petrecute alături de Watanabe se retrage mereu, după un pas înainte face un altul înapoi, își dorește dragostea tânărului, vrea să fie complet a lui, însă în același timp nu vrea. Este destul de dificil de analizat acest personaj, de altfel foarte complex, o psihologie complicată, greu de înțeles și de descifrat. Pe de altă parte, Watanabe, și el, are mereu de optat între fericire și durere, între liniște și complicație, vrea și nu vrea să fie alături de Naoko, în aceeași măsură în care vrea și nu vrea să aibă o relație cu tânăra Midori. Fiecare personaj devine astfel victimă și călău sie însuși. 
     Watanabe ajunge să se uite pe sine și să fie preocupat mereu de cei din jur, crede în sentimentele lor, vrea să ofere iubire, prietenie, protecție, dar nu face decât să se rătăcească și mai mult. Labirintul, în care personajul principal se pierde o bună bucată din viață, ne duce cu gândul la romanul lui Yasunari Kawabata, despre care am vorbit în capitolul anterior, Țara zăpezilor. Dar personajul lui Kawabata știa foarte bine ce vrea, era conștient de sentimentele sale, îi cunoștea pe ceilalți aproape la fel de bine cum se cunoștea pe el, putea să creeze și să mențină legături, să trăiască în mediul în care se afla. Personajul modern, omul modern interacționează cu lumea, e parte din ea și știe foarte bine ce vrea de la viață, crede în progres și muncește pentru el. Lucrurile sunt diametral opuse atunci când vorbim despre omul de acum, la fel despre personajele lui Murakami. Ele se adâncesc în abisul propriului univers, în fântâna despre care Naoko amintește și se teme la începutul cărții, într-un labirint fără sfârșit, prin locuri necunoscute și greu de explicat.
     Chiar dacă pare a trăi o „ruptură de realitate”, Watanabe nu face parte din categoria personajelor rătăcite iremediabil, personaje întâlnite adesea în romanele murakamiene, el nu se pierde într-un labirint din care nu mai are scăpare, nu e condamnat să trăiască și să sfârșească singur, rătăcit într-o lume a umbrelor, a oamenilor fără suflet, ori urmărit de proprii-i „întunegrii”. El este conștient de faptul că lumina din sufletul lui Naoko este pe sfârșite, dar nu poate decât să privească stingerea ei, așa cum apare în scena în care tânărul privește lumina venită de la fereastra fetei: „A trebuit doar să găsesc fereastra la care se zărea o lumină slabă, tremurândă. Am rămas cu ochii ațintiți pe acea lumină multă vreme și n-am putut să o asociez decât cu ultima pâlpâire a unui suflet ce se stinge. Am vrut să o cuprind în căușul mâinilor ca să o țin în viață. Am continuat să o privesc, la fel cum Jay Gatsby privea luminița de pe malul opus, noapte de noapte.” (p.142) Toru Watanabe se rătăcește, ce-i drept, însă, așa cum menționează Rodica Grigore în studiul intitulat În oglinda literaturii, tânărul „ajunge să rătăcească pe tărâmul propriilor sale amintiri”[2], pe care încearcă și reușește să le ordoneze în favoarea sa. Prin amintirea evenimentelor din urmă cu optsprezece ani, Watanabe reușește să stabilească legăturile dintre el și cele două femei pe care, în felul său, le iubise. El reușește totodată să evalueze cele două tipuri de dragoste, cele două ipostaze ale feminității, a tangibilului și a intangibilului (dacă ne reamintim de Țara zăpezilor), „două atitudini față de existență în general”[3].
     Două caractere complet diferite, Naoko și Midori sunt prezentate mereu în antiteză, atât de diferite precum sunt și sentimentele protagonistului. Pentru Naoko simte o dragoste protectoare, compasiune, pe alocuri milă, dar este atras de ea tocmai pentru că reprezintă intangibilul. „Boala” cu care se luptă, inadaptarea în societate, suferința în care trăiește și se zbate necondiționat, toate o determină pe tânără să se interneze într-un sanatoriu și în final să renunțe la propria-i viață. În contrast cu Naoko, Midori este exemplul modernității, personajul în sine pare a fi creat special pentru a demonstra contradicția, diferența dintre trecut și prezent, dintre modern și postmodern, dintre omul care știa ce își dorește (Midori) și cel care sfârșește înainte să se poată înțelege pe sine (Naoko). Midori este exemplul de voioșie, a dorinței de păstrare a echilibrului, a poftei de viață. Simte că Watanabe nu e „cu picioarele pe pământ”, nu-i acordă atenție, și îi lasă un bilețel pe care-l scrie de față cu el, se supără, îl mustră, dar își revine tot atât de repede și trece foarte ușor peste neplăcerile provocate de răceala și neatenția tânărului. Când tatăl ei moare pare liniștită și se simte liberă, este fericită că scapă de greutatea îngrijirii bolnavului, iar la priveghi se îmbată și petrece alături de sora ei. Își dorește o relație cu Watanabe și îi oferă o dragoste sinceră, lipsită de remușcări. Tânărul are, însă, de ales, dar nu alege să i se dedice doar uneia dintre cele două. Pendulează mereu, chiar dacă în sinea sa știe care este sacrificiul. Dragostea nevinovată a lui Midori în contradicție cu iubirea atât de greu de consumat, atât de „dureroasă” a lui Naoko, mereu și mereu urmărită de umbra trecutului, de o fantasmă venită parcă din altă lume. Singura dorință a lui Naoko este să nu fie uitată, pentru că altfel se va pierde definitiv în acea fântână despre care odată îi vorbea prietenului ei. Pentru că, așa cum spune Rodica Grigore în studiul amintit, atunci când vorbește despre semnificația fântânii în proza murakamiană, „în Pădurea norvegiană, a ajunge în adâncul fântânii înseamnă a pierde legătura cu realitatea și deopotrivă capacitatea de a trăi în ritmurile lumii exterioare și de a te adapta, pe nesimțite, la cele ale lumii umbrelor.”[4] Ca într-un vis, Watanabe trăiește povestea vieții lui, dragostea pe care nu poate să o înțeleagă niciodată, riscând să rămână și el pierdut în propriul labirint. Dar, spre deosebire de Naoko, el doar trece pe lângă acea fântână simbolică, destul de aproape ce-i drept, și, așa cum spun versurile cântecului, Norwegian wood, ca dintr-un vis, se trezește și își dă seama de starea în care se află, de ceea ce i se întâmplase în urmă cu optsprezece ani: „I once had a girl, or should I say, she once had me./ (...)// And when I awoke, I was alone, this bird had flown/ So I lit a fire, isn`t it good, norwegian wood.”
     Singurătatea în care se află Watanabe imediat după ce se trezește din visul propriei vieți, nesiguranța ce-l cuprinde odată cu revenirea la „realitate” ne face să credem că de fapt nici nu există o realitate la care acesta revine, dovadă stă ultima replică din text, în care, la fel ca Sumire din Iubita mea, Sputnik, Watanabe se află într-o cabină telefonică, într-o lume pe care nu o cunoaște, într-un loc străin de el, întocmai cum e și va fi întreaga lume pentru toate personajele romanelor murakamiene, întocmai cum e întregul univers pentru omul postmodern: „Chiar, unde eram? Cu mâna pe receptor, am ridicat ochii și am privit în jurul cabinei. Unde eram? Habar n-aveam. „Unde-oi fi?” mă întrebam. Nu recunoșteam nimic... nici măcar direcția. Ce naiba o fi aici? Singurul lucru pe care-l distingeam era puzderia de siluete care se îndrepta spre nicăieri. Continuam să o strig pe Midori din inima acelui abis nemărginit.” (p.347)
     Această construcție labirintică a vieții este folosită în mod simbolic în majoritatea romanelor lui Haruki Murakami, dublată fiind de căutarea a ceva anume, fie că este o căutare a cunoașterii, a unei persoane din trecut, chiar a unei „oi fantastice” etc, toate au la bază un altfel de căutare, căutarea propriei identități, a propriului sine, a ceea „ce sunt eu”, „ce este în mine”, a înțelegerii propriilor sentimente și dorințe, mereu în imposibilitate de comunicare și interacțiune cu „celălalt”, fie că acel „celălalt” este o altă persoană, dacă nu chiar un alt „eu”, o altă latură a aceluiași „eu”. 







                                                            
[1] Haruki Murakami, Postfață la Haruki Murakami, Pădurea norvegiană, traducere de Angela Hondru, ed.cit., p. 350.
[2] Rodica Grigore, În oglinda literaturii, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2011, p. 74. 
[3] Ibidem, p. 75.
[4] Ibidem.

2 comentarii:

  1. Uite că mi-ai schimbat părerea. Am încercat de vreo două ori să o citesc dar nu am reușit. Promit să mai încerc o dată :-)

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, e o poveste destul de trista, dar merita citita. :)

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...