28 august 2015

Prin labirintul dragostei în căutarea înțelegerii de sine: „Iubita mea, Sputnik”

Chiar dacă am citit Iubita mea, Sputnik acum vreo doi ani, m-am gândit să scriu abia acum câteva cuvinte despre roman. Mi-am dat seama destul de recent că nu sunt o persoană care citește cărți despre care mai apoi să le vorbească și celorlalți. Înainte să apară acest blog nici măcar nu-mi luam notițe din ceea ce citeam, poate doar câteva citate mai insemnam pe ici, pe colo, în rest îmi plăcea să citesc, și încă îmi place, fără întreruperi. 
Iubita mea, Sputnik, așa cum îmi par toate romanele lui Murakami, este acea poveste care ne atrage atenția încă de la primele pagini, o poveste savurată pe nerăsuflate. Romanul ne vorbește despre suferința vieții și neputința împlinirii unui vis, vis adesea confundat cu realitatea. Tot universul cărții pare să se regăsească în cuvintele de la început, un început promițător, însă, pentru că toată această relatare, vrând să pară un rezumat, nu face altceva decât să ne facă să conștientizăm că, citind mai departe, vom descoperi o poveste mult mai interesantă, mai încurcată și mai captivantă decât ceea ce am aflat până acum din prima secvență:
 „Într-o primăvară, la vârsta de douăzeci și doi de ani, Sumire s-a îndrăgostit pentru prima oară în viață. A fost o dragoste copleșitoare, ca o tornadă ce se năpustește peste o câmpie întinsă, trântind la pământ tot ce-i iese în cale, luând pe sus obiecte, distrugându-le, făcându-le praf și pulbere. Fără să slăbească o clipă, tornada străbate apoi oceanul, pustiește fără milă Angkor Wat, arde pădurile Indiei și toți tigrii lor, se transformă într-o furtună de nisip în deșerturile Persiei și îngroapă o fortăreață exotică sub o mare de nisip. O dragoste monumentală. Persoana de care se îndrăgostise era cu șaptesprezece ani mai în vârstă ca ea și era căsătorită. Mai mult decât atât, era femeie. Aici a început totul și aici s-a sfârșit totul. Sau aproape totul.” (p.7)
 Începutul romanului nu face altceva decât să stârnească o și mai mare curiozitate în ochii cititorului. Chiar dacă lasă impresia unui rezumat al cărții, prin acel aproape totul naratorul ne invită sa descoperim o lume fascinantă,  o poveste tumultoasă și, totodată, misterioasă, o poveste de dragoste,  o istorisire a unei vieți înconjurate de neliniște și suferință. Unul dintre cele mai iubite și apreciate romane ale lui Haruki Murakami, Iubita mea, Sputnik este des privit ca o carte emoționantă si captivantă, plină de trăiri și zbucium sufletesc. De aici și multitudinea de impresii și păreri pozitive căpătate din întreaga lume: „Iubita mea, Sputnik te cucerește de la primele rânduri. Niciodată Murakami n-a scris ceva mai emoționant” (Los Angeles Magazine); „O poveste plină de durere, dar și de farmec, despre puterea și chinurile dragostei...” (The Baltimore Sun); „Poate mai mult decât orice scriitor contemporan, Murakami surprinde emoțiile și dorințele noastre cele mai puternice.” (BookPage); „Geniul lui Murakami îl constituie abilitatea de a crea o lume absolut normală și credibilă, în care, brusc, așa cum se întâmplă într-un vis, adaugă câteva detalii supranaturale, zdruncinând-o din temelii.” (The Capital Times)[1].


Sumire, îndrăgostită iremediabil de literatură, nu își dorea decât să devină scriitoare. Altceva nici nu se vedea sa facă. Nu doar din descrierile naratorului, singurul prieten și admirator al ei, aflăm că era o romantică incurabilă, uneori încăpățânată, cinică sau neștiutoare, ci și din comportamentul și acțiunile sale. Nu se putea opri din vorbit atunci când îi făcea plăcere să comunice, dar se închidea în sine și pentru sine,  tăcea adesea atunci când nu-i plăceau oamenii de lângă ea. Fuma foarte mult și era genul de om care imediat după ce se urca într-un tren își pierdea biletul. Mereu cufundată în gânduri uita de toți și de toate, pană și de ea, uita chiar să se hrănească, fiind atât de slabă precum sunt „orfanii de război din filmele italienești.”
Pe Miū o întâlnește pentru prima dată la petrecerea de nuntă a verișoarei sale. Era o femeie frumoasă, de o eleganță și rafinament nemaiîntâlnit, discretă și prietenoasă. În clipa în care Miū i-a mângâiat părul, Sumire s-a îndrăgostit de ea, sentimentul fiind „ca lovita de fulger în timp ce străbătea o câmpie întinsă”. Urmează o colaborare fericită, chiar o prietenie între cele două. Sumire nu poate refuza oferta și ajunge să lucreze pentru ea. Sunt zile pline de fericire și speranță, în care Sumire trăiește doar prin prezența iubirii sale tainice, dar și zile în care suferința și neliniștea cumplită sunt stăpânele sufletului ei. Într-una din călătoriile lor, Sumire îi mărturisește șefei iubirea ce i-o poartă. Reacția acesteia nu este tocmai cea dorită, iar tânăra dispare. Dispare de pe insula pe care erau, dispare din viața lui Miū, din lumea ei. Singurele dovezi că a existat mai sunt „documentele” scrise cu puțin timp în urmă, povești despre ea, despre viața ei alături de Miū.
Una dintre cele mai interesante istorisiri din „documentele” lui Sumire este aceea în care Miū îi relatase întâmplarea ciudată în care apăruse în dublă ipostază, o femeie într-o roată dintr-un parc de distracții și femeia dintr-un apartament. Momentul în care femeia se privește pe ea de undeva din vis, pe ea cea din oglindă, dar o „ea” care nu poate fi controlată: „Mintea i-a stat în loc. Eu sunt aici și mă uit prin binoclu la mine-n cameră. Iar în cameră mă aflu tot eu.”(160) Era ea cea din cameră și tot ea cea blocată în roata din parcul de distracții privindu-se și neînțelegând cum e posibil să se vadă în cameră alături de un bărbat, în ipostaze indecente, cutremurătoare: „Totul i se părea grotesc de exagerat, ca într-o alegorie medievală. (...) Eu eram aici și, în același timp, eram dincolo. Iar bărbatul acela mi-a făcut dincolo tot ce-a vrut.” (pp.160-161)
Conflictul interior este unul major în această scenă, cum este, de altfel, pe tot parcursul romanului. Sumire se luptă și ea cu proprii-i  demoni, dar și cu ai celorlalți de lângă ea. Situațiile în care sunt puse aceste personaje și evenimentele din viețile lor nu sunt atât de majore, dar conflictul cu propriul eu, această pierdere continuă a sinelui, această căutare a înțelegerii de sine este direct proporțională cu pierderea vieții, a existenței. Atât Miū, cât și Sumire nu reușesc să stabilească nici măcar o relație cu ele însele, dar să reușească să comunice una cu cealaltă. Singurul care își dorește să le ajute este naratorul, este singurul personaj care vrea să le înțeleagă, să le salveze, dar iubindu-le nu știe nici el prea bine cum ar putea să facă asta. Implicarea sa este un fel de altă pierdere de sine, iar atunci când Sumire dispare el reușește, după eforturi zadarnice de căutare, să se resemneze. Sumire apare, însă, de nicăieri, cu noi speranțe și dorințe. Pare să fi uitat de toate problemele și conflictele sale interioare, pare că vrea o nouă viață, însă realitatea e aceeași, neschimbată, iar pe cer se arată aceeași lună de „culoarea mucegaiului”.
În Iubita mea, Sputnik întâlnim un fel de „triunghi amoros” pe care îl mai întâlnim și în Pădurea  norvegiană. În mod evident, este vorba despre alt fel de personaje, poate destinul lor este diferit sau poate merg pe același plan al ideilor și dorințelor autodistrugătoare, și chiar dacă povestea pare să fie alta, lupta e aceeași, lupta cu propriul sine, cu propriul vis și realitate. Pentru că Pădurea norvegiană a apărut înaintea romanului Iubita mea, Sputnik, tendința noastră este de a atribui primului originalitatea cuvenită, spunând că, într-adevăr, de departe, Pădurea... este superioară Iubitei..., și asta doar dacă privim și comparăm poveștile celor două, pentru că fiecare poveste este originală în felul ei.







[1] Note la Haruki Murakami, Iubita mea, Sputnik, traducere de Andreea Sion, Iași, Editura Polirom, 2004. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...