Mircea Cărtărescu-Nostalgia


     Pentru că au fost publicate și separat, nu am reușit să citesc încă de la început toate cele cinci nuvele ale Nostalgiei lui Mircea Cărtărescu. Prima care mi-a căzut în mână a fost Gemenii, apoi am reușit să recuperez citindu-le și pe celelalte. Mi-am notat câteva idei într-un caiet pe care îl purtasem cu mine vara aceasta în vacanță, cu gândul că imediat ce voi termina de citit îmi voi posta aici toate impresiile. Abia acum am dat peste obiectul de preț, rătăcit printre cărțile din bibliotecă. Am scris atât de mult și atât de întortocheat, încât m-am pierdut printre propriile-mi cuvinte. Cred că ideal ar fi să scriu imediat după ce am citit cartea, altfel risc să cred că nu eu am fost cea care își luase acele notițe. 

     Voi reda în cele ce urmează câteva idei despre ce se petrece în fiecare dintre aceste minunate nuvele, dominate de un aer postmodern, scrise cu o îndemânare evidentă, de o minte sclipitoare, texte bogate din punct de vedere al imaginilor artistice și al expresivității poetice. Fiecare dintre cele cinci narațiuni ne vorbesc despre omul singur, omul în căutarea celuilalt sau în căutarea creatorului, în singurătatea dorinței creatoare, într-o perpetuă schimbare și în incapacitatea de a rămâne conectat cu o lume pe care nici măcar nu încearcă să o înțeleagă, un fel de căutare a sinelui în locuri în care sinele nu prea mai există. Iată, atât cât se poate de scurtă, povestea lor:



1.Ruletistul


     

Sub amenințarea morții iminente, naratorul face ceea ce știe cel mai bine să facă: scrie literatură. Cititorul trebuie să fie atotștiutor, cunoscătorul întregii vieți scrise. Povestea Ruletistului, „cu majusculă”, este redată de un personaj narator, „persoana” care-l cunoscuse de mic pe sfidătorul destinului. Reîntâlnirea cu omul fără de noroc, spre surprinderea lui, se petrece într-un restaurant select. Aici se puneau la cale planurile evenimentului ce va urma: Ruleta. Pătruns de curiozitate, naratorul nostru pătrunde și el în pivnițele ascunse în care se petrec astfel de jocuri macabre. Ruletistul pare a fi încercat de o forță divină, superioară, de un destin ce cu greu poate fi crezut, totuși adevărat, pentru că el este mai adevărat decât ar putea fi orice om, el este la fel de adevărat ca orice personaj literar, el există, a existat și va exista mereu datorită nouă, cititorilor. 
     De fiecare dată, pentru că a reluat jocul, Ruletistul a rămas în viață, cât se poate de viu, chiar și după ce, pe rând, revolverul era încărcat, nu cu unul, ci cu două, trei, patru sau cinci gloanțe. S-a ajuns și la al șaselea, iar el tot viu a rămas, pentru că un cutremur repetat îi salvează craniul de penetrarea cu metal. Ruletistul sfârșește, însă, tot din cauza unui revolver. Un tânăr îl amenință pe stradă, punându-i arma la tâmplă pentru a-l jefui. Omul moare în urma unui infarct, ca o ironie a sorții,  pentru că „instrumentul” ce-i adusese faimă și bani era lipsit de gloanțe. La finalul narațiunii suntem anunțați că noi, cititorii, suntem cei care oferim viață veșnică unei opere literare. Ne dăm și noi seama de acest detaliu, lipsa noastră totală duce la moarte orice carte, cu tot cu autorul ei.

2.Mendebilul

     

     Povestea începe cu același narator, profesor de română, scriitor, care are un vis ciudat cu un borcan de sticlă în care locuiește. În borcan e o lume întreagă. La un moment dat, se deschide o ușă și personajul nostru devine foarte agitat. Un lacăt de carne, observat apoi pe ușă,  îl mai liniștește. Din munți apar fetițe cu funde în păr. În cele din urmă sparge lacătul și evadează. Acum se trezește într-un imens castel de sticlă. Speriat de visele care nu-i dau pace noapte de noapte, naratorul încearcă să creeze fel de fel de legături între imaginile apărute în vis și lumea reală, în special trecutul. Asta face, de altfel, de fiecare dată. Se scuză maiestuos cititorului pentru începutul neadecvat al istorisirii sale, nu vrea să înceapă prin cunoscuta „punere în abis”, nici prin transformarea în literatură a unui jurnal de vise (pe care îl ține, bineînțeles), ci vrea să creeze o conexiune  între vis și realitate. Legătura se produce pentru că obiecte din copilăria lui îi apar în minte, chiar și pe fetița din vis o recunoaște în realitate. Redă personaje din copilărie, jocuri și obiecte de atunci, pentru a face, așa cum avem să aflăm apoi, o introducere (timp, spațiu, personaje) la ceea ce urmează să citim, povestea Mendebilului. Aflăm, așadar, despre acest băiat de șapte ani (de aceeași vârstă cu el, copilul de atunci) că se mutase recent în blocul „găștii”, alături de mama lui în haine mereu purpurii. La început copiii îl primiră cu reticență printre ei, considerându-l dușman ce trebuie pedepsit. Mendebilul le fură, însă, pe dată, mințile și chiar numele (la început, lui Dan, nebunul, i se spunea așa). Prin cățărarea sa pe hornul fabricii de pâine își asigurase ascensiunea și locul între copii. Mendebilul alesese un loc retras, doar al lor, în care le spunea fel de fel de povești celorlalți. Copiii stăteau gură-cască, fascinați de ceea ce auzeau. Scrisese chiar și un decalog pentru gașcă.
     După ce termina poveștile, născocea fel de fel de idei „mărețe”: despre păpușarul și păpușa într-un număr infinit ce locuiesc în el și el în ele; despre cum apare omul pe lume, stadiul celulei în pântecele femeii și cum lanțul poate continua dacă femeia nu s-ar mulțumi decât dând naștere unui om; despre pământul „animal cu gândire și voință”; despre cele patru tipuri de oameni, despre infinitul lucrurilor (fiecare obiect este alcătuit dintr-un infinit de puncte); despre „discul” în care se transformă omul după moarte. Apare într-una din zile un vânzător de „nimicuri” de la care fiecare copil cumpără ceva. Acesta le arată și un stilou pe care se observa imaginea unei femei în costum de baie, iar atunci când se termina cerneala sau era culcat stiloul, femeia rămânea dezbrăcată. Naratorul este invitat, odată, în apartamentul Mendibilului. Aici, ascuns printre cărți, observă stiloul. Nu înțelegea cum intrase în posesia lui, însă se sperie și părăsește repede locuința prietenului. Un eveniment mai special este acela în care îl descoperă pe noul venit alături de fetița din vis, Iolanda, dezbrăcați, în subsolul blocului. Copiii renunțaseră la el și la legile lui, aruncând în el cu bulgări de pământ. Mendebilul s-a mutat din bloc și nu au mai auzit nimic despre el. 
     La finalul istorisirii, naratorul, după vreo douăzeci de ani, atunci când scrie aceste rânduri, simte că ar fi putut să spună mai multe, dar îi lipseau cuvintele. Nu are de gând să citească la cenaclu ceea ce a scris despre Mendebil, aceste rânduri vor fi doar pentru el, pentru sufletul lui. După încă doi ani, povestitorul nostru, Mircea, găsește paginile bătute la mașină și își amintește când le-a scris, însă, curios, nu-și amintește deloc că ar fi existat în copilăria lui acest personaj, Mendebilul, restul copiilor da. Refuză să recitească textul și hotărăște să-l păstreze într-un loc din care să nu fie luat și aruncat.

3. Gemenii

     Incipitul prezintă imaginea unei femei (a Ginei) în trup de bărbat (naratorul), în locuința proprie. După pregătiri meticuloase băiatul cu suflet de femeie se sinucide. Din camera fetei, de această dată, băiatul transformat în fată scrie pornind de la evenimente din copilărie, adolescență, despre întâlnirea lui cu Gina, colega cea nouă de la liceu. În copilărie îl fascinase Traian, băiatul ce ținea într-un borcan o coropișniță. Băieții îi aruncaseră borcanul, iar el, somnambul, plecase din pat, în linie dreaptă, recuperând obiectul. Traian era îndrăgostit de Livia, o fată din clasa a V-a și credea într-o dragoste pură. Alți băieți îi urmaseră ideile. Chiar dacă în liceu fusese un introvertit și refuza să-și facă prieteni, bucurându-se doar de lectură și de singurătate, odată cu venirea Ginei lucrurile prind contur. De la o sinceră prietenie se ajunge la apropieri  aproape intime. O visa și se visa cu ea. A doua vizită în camera fetei avea să aibă impactul de la începutul narațiunii - Transformarea. După ce tânăra a vrut să i se ofere, și-au privit nedumeriți chipurile în oglindă. Mișcările fetei din oglindă nu erau cele din realitate. Se privi în ochi și în loc să se vadă pe el, o văzu pe ea. Speriat, pleacă din încăpere, dar pe drum vede că se apropie doi tineri. Se vede pe el de mână cu Gina. Această întâmplare și-o amintește internat fiind într-un spital de nebuni, după o criză de identitate pe care o avusese în casa fetei pe al cărei corp îl „poseda”. 

     Povestea merge mai departe și aflăm că după întâmplarea stranie din camera tinerei, cei doi au continuat să se întâlnească din ce în ce mai des, Andrei fiind tot mai îndrăgostit de ea, chiar dacă aceasta îl refuza în repetate rânduri. Înainte de revelion nu mai știa nimic de Gina. În noaptea de Revelion, Andrei iese să se plimbe pe lacul înghețat, acoperit cu zăpadă. Sub zăpadă, sub gheața lacului, zărește un copil înghețat, încurcat în mătasea broaștei. I se arată o doamnă care începe să plângă. Andrei îi șterge lacrimile cu batista lui și vede în ochii ei un fel de durere, parcă un mesaj pe care doamna vrea să i-l transmită. O lasă acolo și se întoarce acasă.
     Gina se întoarce, dar în lipsa ei Andrei visează și suferă, se pierde în literatură și încearcă să se desprindă de imaginea ei. Află că are o relație cu Șerban, tipul al cărui portret îl poartă Gina la medalion. Se simte iar singur și rătăcit, năpăstuit. Începe să o cunoască din ce în ce mai bine, dorind în același timp să afle totul din ea, fiecare celulă în parte. După ce îi scrie o lungă scrisoare, Gina îl sună și încep iar să se întâlnească. Ne întoarcem iar în „prezent” prin prisma relatării lui Andrei, internat în spitalul de „nebune”. Scene înfiorătoare sunt descrise aici.
     La una din întâlniri, Gina îl invită să pătrundă în secretul ei. O ușă în peretele camerei tinerei îi duce spre muzeul Antipa. Aici parcă și noi, cititorii, descoperim întregul muzeu. Suntem atrași mai des de fluturele agățat de tânără în piept, un fluture mort. Aici cei doi sunt mai apropiați ca oricând și tot aici Andrei se transformă în Gina. Sunt prezentate imagini macabre ale muzeului, exponatele prind viață în trecerea lor. Figuri macabre de fetuși ieșiți din borcane, târându-și cordonul ombilical după ei, păsări care țipă, oasele Dinoteriului fac eforturi majore să se adune și să alerge, toate animalele scot zgomote asurzitoare. Se despart și se îndreaptă fiecare spre casele spre care-i îndreaptă noile picioare, noile trupuri. Andrei, în casa Ginei „repetă” scena de la început, se sinucide dându-și foc.

4.Rem

     Prin ochii unui narator „omniscient” aflăm despre Vali și Nana. Naratorul intră în mintea bărbatului, știe ce gândește el, și redă de acolo gândurile sale. Ca o cameră de luat vederi observăm fiecare detaliu, al locuinței femeii și al tânărului mai mic cu 11 ani, student la Filologie. Aflăm că peste doi ani el va scrie Ruletistul, că Nana divorțase acum cinci ani și că într-o noapte de Anul Nou, pe când se plimba pe lacul înghețat, pe Aleea Circului, se întâlnește cu adolescentul Andrei din Gemenii. Necăjită aceasta căzuse la picioarele tânărului și a izbucnit în plâns. Nu l-a mai întâlnit niciodată pe Andrei. Nana îi povestește lui Vali despre intrarea în REM. Acum încep descrieri din perioada copilăriei tinerei, de pe vremea când a locuit la mătușa sa, când mama ei era bolnavă. Aici îl întâlnește pe Egor, un tip misterios cu o istorie și mai misterioasă despre bunicul său, despre tatuajul ce conținea literele REM, despre foișorul lângă care locuiau, oferindu-i fetiței o scoică pe care să o așeze sub pernă și să-i spună ce visează. 

     Fetița de atunci își făcuse repede prietene cu care a început să inventeze un joc și să-l joace. Fiecare fată trebuia să fie regină pentru o zi, să-și aleagă o culoare, o floare și un obiect. Prima regină, condusă de un iadeș, ajunge cu fetele într-o cameră subpământean în care exista un schelet de vreo 20 m lungime. Svetlana (Nana) îi povestește fiecare vis lui Egor. Cele șapte vise o va ghida spre REM. La cel de-al doilea joc descoperă ceasul care se învârte arătându-le copilelor trecerea timpului, parcursul vieții lor. Printr-o perlă văd imaginea unui oraș straniu, în loc de baloane de săpun din pixul magic apar ouă din care ies tot felul de ființe ciudate, doar din al Svetlanei nu a ieșit nimic, drept pentru care fata păstrează oul ei. 
     Printr-o altă vizită la Egor, fetița descoperă paginile de literatură scrise de bărbat. Fiecare pagină conținea de sute de ori cuvântul „nu”. Fiecare nu, susține el, are o cu totul altă semnificație. Jocul fetelor continuă și Ester, fata de care Svetlana se îndrăgostise folosește ca obiect magic termometrul. Din camera Puiei fetele au tot felul de imagini cu toate dezastrele lumii. La următorul joc Nana își pierde păpușa și revoltată refuză să mai viseze. Urmează să fie ea regină, iar obiectul ei este un inel. Fetele se joacă de-a nunta, Svetlana era mire și Ester mireasa. Acum este momentul despre care Nana vorbește la începutul narațiunii, momentul primului sărut. Egor insistă să continue să viseze, iar Svetlana visează și reușește să intre în REM. Ajunge la magazia a cărei ușă o deschide cu cheia găsită anterior, acolo dă peste un scriitor care nota tot ceea ce i se va întâmpla ei de-acum încolo timp de 20 de ani. Se trezește, crede că totul este un vis, dar are în mână foița de calendar pe care o citise în vis și își dă seama că intrase în REM. 
„Noi suntem REM-ul, tu și cu mine, și povestirea mea, cu toate locurile și personajele ei (...) că lumea noastră e o ficțiune, că suntem eroi de hârtie și că ne-am născut în creierul și mintea și inima lui, pe care eu l-am văzut. Că până și el s-a cuprins pe sine în REM. Că poate până și el, în lumea lui (unde eu am pătruns, asta fiind poate singura rațiune a vieții mele), nu este decât un produs al unei minți mult mai vaste, din altă lume, ea însăși fictivă. Și el, da, sunt sigură acum, caută cu înfrigurare o Intrare către acea lume superioară, căci visul nostru, al tuturor, este să ne întâlnim Creatorul, să privim în ochi ființa care ne-a dat viață. Dar, vai! Poate că REM-ul nu e totuși nimic din ce cred eu despre el. Poate că el e doar un sentiment, o strângere de inimă în fața ruinării tuturor lucrurilor, în fața a ceea ce a fost și nu va mai fi niciodată. O amintire a amintirilor. REM-ul e, poate, nostalgia. Sau altceva. Sau toate acestea deodată. Nu știu. Nu știu.” (p.360) 
     Vali pleacă lipsit de orice fel de interes pentru povestea Nanei, ea însă cu lacrimi în ochi scoate un teanc de hârtii pe care începe să scrie. Din oul de pe masă iese Himera și în urletul ei Nana continuă să scrie: „nu nu nu nu nu...”.
     Mi-a plăcut foarte mult întreaga poveste din REM, jocul fetițelor, obiectele magice, lumile create, interacțiunea dintre vis și realitate, trecut-prezent-viitor, toate au un farmec special care îl atrage chiar și pe cel mai distant lector.

5.Arhitectul

     Emil Popescu, arhitect de fabrici de ulei, economisește împreună cu soția bani pentru a-și cumpăra o Dacia 1300, mașină de care devine mai mult decât pasionat, obsedat chiar. După ce schimbă și încearcă mai multe claxoane, instalează o orgă în locul volanului. Toți încep să-l creadă nebun, pe drept cuvânt. Emil Popescu își petrecea timpul în mașină, cântând la orga sa. Era ferm convins că toată esența mașinii e claxonul, prin el comunică și se comunică. Printr-un țigan, Telente, Emil Popescu intră în legătură cu un profesor ce-și dă seama că arhitectul reproduce ritmuri orfice. Profesorul se mută în mașină și ascultă muzica creată de Emil Popescu. Profesorul devine în scurt timp impresarul său și ajunge chiar să se căsătorească cu doamna Popescu și să aibă un băiat. Arhitectul devine cunoscut în toată lumea și îi sunt aduse instrumente muzicale mult mai performante. 


     După mai mulți ani, profesorul, după o criză de nervi se hotărăște să-i taie degetele monstrului de 400 kg care era Emil Popescu, dar degetele îi cresc la loc și muzica devine din ce în ce mai frumoasă. Vrea să-l omoare, însă cade secerat de muzica divină a arhitectului. Încântat de starea în care-l aduce muzica, încearcă ani în șir să ucidă monstrul din Dacia 1300. Întreaga mentalitate umană se schimbă sub influența muzicii lui Emil Popescu. Tot Pământul trăia pentru muzica aceasta și murea tot pentru ea. După patru miliarde de ani chiar Soarele începe să se dilate și să se apropie de Pământul care era masa organică a arhitectului, de formă sferică, de dimensiunile Soarelui. Universul îmbătrânea și compozitorul auto își începe migrația spre centrul galaxiei, transformându-se și el într-o galaxie tânără. Dacă la început povestea lui Emil Popescu pare amuzantă, pe parcurs devine de-a dreptul tragică, punându-te ca cititor în dificultate. E destul de greu să înțelegi la o primă lectură ce vrea să transmită acest text. Nu știu nici acum dacă e vorba despre dependență, despre singurătate, greutatea de a alege pentru că există o dificultate de a vedea lucrurile din jur etc. Cu siguranță voi reciti textul.
     Încă de acum îmi propun să reiau lectura Nostalgiei. Solenoid, în schimb, îmi atrage atenția mai mult decât orice, dar știu că voi avea nevoie de timp și multă, multă liniște pentru a mă apuca de un așa mare „proiect”. Am primit și un autograf, între timp. :) Multumiri!
Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Ed. a X-a, București, Editura Humanitas, 2013.

Comments

  1. Postarea asta a ta mi-a adus aminte de seminarul acela în care ai povestit despre „Gemenii”. Oare era un seminar de-al doamnei Ocinic (ce ciudă îmi e că încep să uit lucruri)? Ah, nostalgia (nu colecția de proze scurte, ci sentimentul)...
    Mă bucur că ai reușit să mai scrii ceva pe blog. Știu cum e să simți nevoia aceea acută de a mai posta ceva și să nu găsești timp fizic pentru a o face. Te îmbrățișez!

    ReplyDelete
  2. Îți amintești bine, Iulia. Am reușit să citesc toată colecția în vacanță, dar nu am fost în stare nici măcar să-mi pun în ordine ideile notate spre a scrie ceva aici. Atunci când prind putin timp liber prefer să citesc ceva doar de dragul de a citi, fără pauze și fără să cercetez prea mult textul. Mai târziu îmi pare rău că nu mi-am notat nimic ori că nu am scris pe blog . Pe mine mă ajută foarte mult faptul că scriu aici. E ca și cum aș deschide sertărașul cu amintiri :) Eu încă sper că voi învăța să-mi gestionez timpul, astfel încât să apuc să fac tot ce-mi propun... Probabil că-mi va lua ceva vreme :D Te pup, Iulia! P.S. Am citi articolul tău despre Miss Peregrine: chiar că îți dă fiori o astfel de carte. Suna foarte bine!

    ReplyDelete
  3. un pui de cititor27/12/2015, 18:32

    Ce pārere ai de literatura ruseascā?

    ReplyDelete
    Replies
    1. Părerea mea, cu multa sinceritate, este foarte bună. Cred că este o literatură care trebuie citită la o anumita vârstă, după 30 de ani. Preferatul meu este Dostoievski, bineînțeles. Cred că cel mai mult de la el mi-a plăcut „Frații Karamazov”. Din păcate nu am citit atât cât aș fi vrut pentru a putea spune mai multe, deși aș fi putut... Mai am timp, încă nu am trecut de 30 :)

      Delete

Post a Comment