27 ianuarie 2016

Haruki Murakami - În căutarea oii fantastice

„Timpul curge continuu orice am face. Noi îl tăiem în bucățele mici, pe măsura noastră, și ne hrănim cu o iluzie, dar el e cu siguranță continuu.”
     
Titlul acestei cărți este evident cel mai scurt rezumat al conținutului ei. Căutare și iar căutare. Chiar dacă la început naratorul pare a ne relata date legate doar de relațiile sale amoroase, despre prieteni și serviciu, adevărata acțiune a romanului începe odată cu apariția fotografiei unei oi pe care acesta o folosește într-un articol de-al său. Aici, totodată, începe și misterul, continuat de evenimente ce țin de domeniul fantasticului. 
Despre căutare este vorba în majoritatea romanelor lui Murakami, dar mai ales în cele două volume care prin subiect și prin personaje sunt foarte legate unul de celălalt: În căutarea oii fantastice și Dans, dans, dans. Povestea din primul pare destul de simplă în ansamblu, până se ajunge la semnificația obiectului căutat, de această dată, așa cum aflăm încă din titlu, o oaie:
     Un tânăr în vârstă de douăzeci de ani, agent publicitar din Tokyo, primește o scrisoare din partea prietenului său, Șobolanul. Scrisoarea conține o fotografie cu o turmă de oi la păscut într-o zonă montană, zona în care prietenul se retrăsese într-o vacanță prelungită. Pentru că folosește fotografia într-unul din articolele ce urmează a-i fi publicate, este vizitat de niște oameni ciudați care susțin că fotografia conține o oaie specială, o oaie care are imprimat pe corp un desen în formă de stea. Această oaie ar avea puteri supranaturale și odată intrată în corpul omenesc putea chiar ajunge să-l facă pe purtător un om deosebit de puternic și cu o mare influență în societate. Protagonistul pornește în aventura vieții sale, plecând pe urmele oii fantastice, mai mult obligat decât rugat de secretarul unui om foarte bogat, alături de iubita lui cu urechi frumoase. Urechile fetei par și ele să aibă puteri deosebite, știind foarte bine, în mod misterios, că bărbatul va fi sunat și interogat în legătură cu o oaie, știa foarte bine la ce hotel să se cazeze odată ajunși la destinație, știa să găsească indicii care-i duceau spre locul în care a fost zărită oaia, locul în care locuia Șobolanul. De la secretarul Șefului află că oaia fusese mai demult în corpul bătrânului și că îl ajutase foarte mult pe acesta să prospere în lumea afacerilor. Șeful se afla acum în comă, iar secretarul dorește din tot dinadinsul ca oaia să fie iar găsită. Primește termen o lună de zile să găsească animalul ce acum caută să intre într-un alt corp.
     Împreună cu iubita sa ajung la hotelul Delfin din Sapporo, hotel despre care vom avea să aflăm mai multe detalii în următorul roman. Hotelul Delfin a fost înainte de război Clubul Crescătorilor de Oi din Hokkaidō. Aici îl întâlnesc pe Maestrul oilor, în a cărui corp fusese odată oaia. Maestrul îi îndrumă spre orășelul în care se află ferma unde fusese făcută fotografia. Cei doi ajung la fermă cu șoferul secretarului (șoferul susținea că vorbește ori de câte ori vrea cu Dumnezeu la telefon), dar pentru că de la un punct drumul era aproape inaccesibil, doar cei doi tineri ajung la destinație. La fermă nu pare a locui cineva, și chiar dacă hainele și proviziile Șobolanului încă se află aici, este destul de vizibil că acesta lipsește. Tot aici îl întâlnesc pe Omul Oaie. Tânăra dispare și protagonistul află că de fapt Omul Oaie și Șobolanul sunt una și aceeași persoană. Pentru a nu lăsa oaia să își exercite puterile asupra lumii, Șobolanul, după ce oaia intrase în corpul său, se sinucide. Tânărul se întâlnise cu Șobolanul cel de după moarte, un fel de entitate. Prietenul său îl roagă să părăsească ferma pentru că urmează să aibă o întâlnire. Bărbatul își dă seama despre ce fel de întâlnire este vorba și pleacă. Este așteptat de secretar și răsplătit pentru efortul depus, pentru că a găsit oaia fantastică.

     Aventura protagonistului romanului În căutarea oii fantastice, al cărui nume nu-l aflăm, departe, în munții înzăpeziți ai Japoniei, se transformă dintr-o simplă căutare a unei oi, în căutarea propriului sine, a propriei identități. Critica literară vorbește adeseori despre această poveste ca fiind relatată prin prisma unei nostalgii după trecutul refuzat de omul postmodern, de omul care, așa cum am observat când am vorbit despre romanele anterioare, este în incapacitatea de a comunica cu sine și cu ceilalți, omul care se retrage spre a se descoperi, spre a-și da seama care este rolul lui în univers. În concepția personajului principal, noi, oamenii, „putem să rătăcim după bunul plac pe tărâmurile întâmplării, ca niște semințe purtate pe aripile vântului de primăvară. În același timp însă, putem susține că nimic nu este întâmplător. Ce s-a întâmplat deja e cert că s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat încă e cert că nu s-a întâmplat. Altfel spus, noi avem o existență efemeră prinsă între totul din urma noastră și nimicul dinaintea ochilor. Nu e loc nici de întâmplare, nici de posibilitate.” (p.69)


     Oamenii precum Șeful și secretarul său sunt considerați personaje ale trecutului, personaje care știau foarte bine care este rolul lor, personaje care credeau în progres și aveau un țel bine întemeiat. Sunt oameni cu voință, oameni care „controlează spațiul, timpul și posibilitatea”, oameni care neagă conștientizarea sinelui, sau așa cum spune însuși secretarul, conștiința, în concepția sa, este fantezie: 
„Negarea conștiinței duce la negarea limbajului. Când cei doi stâlpi ai umanismului occidental, conștiința individuală și continuitatea evoluției, își pierd semnificația, și-o pierde și limbajul. Dispare existența individuală și începe haosul. Încetezi să ființezi ca individ și exiști doar ca haos. Toți împărțim același haos. Existența e comunicare, iar comunicarea e existență.” (p.129) 

     Aflăm de la Maestrul Oilor ce urmărește oaia fantastică de la om. Știm că oaia a intrat în corpul Maestrului în anul 1935, pe când inspecta un teren la granița dintre Manciuria și Mongolia, arătându-i-se acestuia ca într-un vis. Oaia îl folosise doar pentru a ajunge în Japonia. Aici l-a părăsit și a intrat în corpul Șefului, pe atunci un tânăr activist de dreapta aflat la închisoare. Oaia l-a ajutat pe noul purtător să devină o figură politică marcantă, a călătorit în China și a construit acolo o rețea de informații, îmbogățindu-se. După război, Șeful fusese condamnat sub acuzația de criminal de război de clasa A, dar a fost eliberat în schimbul rețelei de informații, apoi, servindu-se de averea strânsă din China, ajunge să controleze guvernul, economia și mass-media. Oaia s-a folosit de el pentru a crea o organizație de proporții, apoi l-a părăsit pentru că, spune Maestrul de Oi, „e posibil ca el să nu fi fost capabil să înțeleagă pe deplin ce-i cerea oaia”(p.202) Tot acesta este de părere că oaia caută acum un om capabil să conducă organizația, mai cu seamă „caută o formă care să-i îmbrace gândirea”.
     
     În antiteză cu aceștia se află personajul principal și chiar prietenul său, Șobolanul, personaje care nu mai cred în progres, nu mai cred în puterile omenești, și încearcă să anihileze orice idee care ar putea schimba lumea. Lumea se schimbă doar prin anihilarea propriului eu, a propriului sine, să te uiți pe tine în favoarea celorlalți, or Șobolanul tocmai acest lucru vrea să oprească. Omul postmodern nu numai că nu se înțelege pe sine ca întreg, ci încearcă să-și creeze la rândul său alte „euri” pe care ulterior să le înțeleagă. Chiar și protagonistul, atunci când ajunge la fermă, se întreabă dacă nu cumva, undeva, mai există un „eu” și este aproape convins că cu cât se gândește mai mult la acest lucru, cu atât celălalt „eu” devine mai real, iar „eu de aici deveneam ireal”. (p.261). Este vorba, așadar, despre un fel de imagine din oglindă, însă acela din oglindă ajunge să pară mai adevărat decât cel care se privește. Înstrăinarea aceasta devine un labirint în care personajele murakamiene se pierd și de foarte multe ori rămân pierdute, pentru că nu reușesc să descopere ieșirea, pentru că nu reușesc să se descopere pe ele, sau poate tocmai pentru că această ieșire de mult timp nu mai există. Așa se pierde și tânăra cu urechile frumoase, pentru că nici ea nu știe ce vrea, pentru că nici protagonistul nu știa ce vrea, sau așa cum Omul Oaie îi spune, pentru că se gândește prea mult la el, iar acest lucru îi face pe cei apropiați să dispară din viața sa. 
     
     Romanul În căutarea oii fantastice, așa cum sunt de părere mulți dintre exegeții săi, întocmai cum consideră și Murakami Fuminobu în studiul lui, poate fi privit ca „o lucrare care descrie ideologia modernistă a Japoniei: cultul intelectualului, dorința de cunoaștere și rațiune; dezvoltarea puterii politice și economice; idea de suprimare a Celuilalt, iubirea profundă și identificarea cu principiile ideologice ale tradiției japoneze, alături de unitatea viitorului. Acest lucru contrastează cu respingerea venită din partea Șobolanului față de cele amintite mai sus, perspectiva sa fiind una anti-modernistă, sau, aș numi-o eu, postmodernistă. 
Povestea romanului se îndepărtează, astfel, de ideologia modernistă, cea care considera forța, puterea, intelectul și munca sârguincioasă, elementele necesare evoluției și ale progresului, aprobând suprimarea celor slabi, orientându-se spre o lume postmodernă, o lume în care oamenii sunt legați de propriile lor slăbiciuni, dureri și suferințe, întocmai cum sunt legați de lumina verii, de mirosul unei brize, de sunetul cicadelor, de o bere servită cu prietenii.” (Murakami Fuminobu)

Romanul are la bază ideea de criză postmodernă, relația dintre epoca anterioară, cea modernă și perioada de acum, perioada postmodernă, un fel de atac venit din partea contemporaneității asupra ideii obsesive de progres ce predomina acea perioadă, la un loc cu oamenii reprezentativi ai acelei vremi, în roman evidențiați prin gazdele oii fantastice, Maestrul de Oi, Șeful și tatăl Șobolanului. Tatăl Șobolanului nu a fost un purtător al oii, însă este considerat „vinovat” pentru soarta fiului său. Trebuie specificat că tatăl nu apare ca personaj în acest roman, apare, însă, într-un roman anterior, publicat în anul 1979, numit Ascultă cum cântă vântul (Kaze nou ta o kike), fiind prezentat ca fiind unul dintre oamenii de afaceri influenți ai Japoniei, îmbogățit de pe urma războiului. 
     
     Oaia, prin faptul că devine parte creatoare a acestor „puteri” (politică, economică, intelectuală, persuasivă, de anihilare a celor slabi etc), este considerată un simbol al întregii epoci moderne. Ca animal, oaia a fost introdusă în Japonia tot în acea perioadă, respectiv între anii 1854 – 1859, iar până atunci japonezii nu știau prea multe despre acest animal. Oile sunt importate din America până după război, atunci a început importul de lână și carne din Australia și Noua Zeelandă, iar creșterea oilor nu mai prezenta nici un fel de interes. Secretarul Șefului, însuși, este de părere că oile sunt „animale tragice”, iar ele ar fi întruchiparea Japoniei moderne.
     Nu știm dacă Haruki Murakami folosește simbolul oii întocmai cum este el receptat de critica literară, dar apariția acestui element în textul său și totalitatea legăturilor foarte verosimile, de altfel, ne determină să credem și noi că, într-adevăr, oaia fantastică este tocmai reprezentantul valorilor epocii moderne japoneze, iar personaje precum Șobolanul, chiar și protagonistul romanului, al cărui nume nu-l vom afla nici în următorul volum, sunt acele personaje ale prezentului, ale unui timp numit postmodernism, un timp în care sinele nu mai este negat, este considerat chiar mai important decât propria persoană, tocmai de aceea este atât de căutat, tocmai de aceea este atât de greu de înțeles de fiecare în parte.
 

2 comentarii:

  1. Expertul în Murakami iese din nou la iveală. :D Îmi place noul look al blogului tău -- e foarte luminos și, parcă, ți se potrivește mai bine. :)
    Cât despre cartea asta, tot vreau s-o citesc încă din liceu, când am citit „Dans, dans, dans” și am aflat că, de fapt, e un soi de continuare a romanului „În căutarea oii fantastice”. Of, so many books, so little time...
    Trebuie să ne întâlnim într-o zi, la o cafea și o poveste despre cărți & co. Te pup!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha :) Ma bucur ca-ti place. Am schimbat de enspe mii de ori fundalul blogului pana sa nimeresc unul mai ok. Parca Wordpress sta mai bine la capitolul asta. Nu prea am ce sa aleg de aici. Am un articol pregatit si despre „Dans, dans, dans” (mi-a placut mult mai mult decat „In cautarea oii fantastice”), roman ce poate fi citit independent, bineinteles. Chiar ca ar trebui sa ne vedem, sa mai povestim. Te pup si iti doresc o zi frumoasa! Spor la prins de slove!

      30.01.2016, 13:06

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...