3 ianuarie 2016

Milan Kundera - Iubiri caraghioase

     Iată și prima carte despre care am să scriu câte ceva la început de an. Am cumpărat Iubiri caraghioase prin luna iunie, 2015, și am vrut, chiar am vrut să o citesc imediat... Nu știu cum se face că în ultima perioadă deschid o grămadă de cărți, le răsfoiesc pe rând, citesc primele pagini, și amân lectura la nesfârșit. Există două explicații: ori așteptările mele sunt prea mari, iar atunci când începutul nu mă prinde, nu continui lectura, ori am început să nu mai am răbdare... nu știu, dar trebuie (și mi-am propus asta de fiecare dată) să am mai multă răbdare! Nu știu ce voi face cu Solenoid... Cu tot entuziasmul de care am dat dovadă încă  de la lansarea romanului, sunt  mai mult decât convinsă că voi trage de el toată luna ianuarie :D Sau februarie, cine știe ce voi mai avea în program...
     Să începem, așadar, a ne dezvălui impresiile despre aceste iubiri (nuvele) apărute în volum de prin 1969 (perioadă în care, trebuie menționat acest aspect, Republica Cehă era „stăpânită” și ea de comuniști), povești de amor și de viață a unor personaje extrase, parcă, dintr-o piesă de teatru al absurdului. Nu vreau să trimit cititorii pe căi false, deși absurditatea faptelor predomină în aceste nuvele (care, pe drept cuvânt, dacă nu s-ar schimba numele personajelor, ar putea foarte bine constitui un roman), dar situațiile, personajele, conflictele de cele mai multe ori nu au nicio logică. Se creează tot felul de legături bizare, naratorul are tendința să demonstreze foarte des că personajele sunt creațiile lui și el poate să facă ce vrea cu ele. Destinul este, așadar, scris de la început, iar acolo unde nu e scris se poate ghici.
     Cele șapte nuvele, „povești de amor”, spuse cu un umor și o ironie prețioase, sunt numite în următorul fel: Nimeni nu va râde, Mărul de aur al dorinței eterne, Falsul autostop, Simpozionul, Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri, Doctorul Havel după douăzeci de ani, Eduard și Dumnezeu. Bineînțeles, toate au farmecul lor aparte, însă mie cel mai mult mi-au plăcut prima și ultima. Probabil, chiar autorul, în mod strategic, s-a gândit să le facă mai interesante, sau poate, pur și simplu, au reușit să-mi capteze atenția, să citesc fiecare cuvânt, să urmăresc fiecare frază fără oprire.
      În prima nuvelă este vorba despre un asistent universitar care trece, chiar dacă poate să evite acest lucru, printr-o multitudine de situații penibile pentru a-și urmări un singur scop, și anume acela de a nu scrie o recenzie pentru o lucrare proastă. Situațiile la care este supus tânărul Klima sunt desprinse, parcă, din filme comice. Iubirea caraghioasă se transformă în viață caraghioasă, pentru că naratorul ne duce într-o cu totul altă direcție decât cea amoroasă, sau erotică, așa cum va fi ea în următoarele nuvele. Iubirea, la Kundera, pare că joacă cel mai mic rol, principalul rol îl are instinctul animal din fiecare om, dorința trupească într-o luptă necontenită cu aspirațiile fiecărui personaj, acestea sunt aspecte pe care autorul a știut la un moment dat să le „fotografieze” și să ni le prezinte și nouă, una după alta, ca-ntr-un album.
     Nu știu care dintre istorisiri e mai bună, dar, chiar dacă m-am simțit atrasă de absurdul celei dintâi, Eduard și Dumnezeu mi-a plăcut foarte mult. Am râs, m-am mirat, mi-am pus întrebări referitoare la perioada comunistă a țării noastre, la cât de mult erau schimbate concepțiile oamenilor, chiar oamenii, totul pentru ca „treaba” să meargă așa cum voiau socialiștii.
     Este evident faptul că autorul acestei cărți critică socialismul, critică banalitatea vieții cotidiene, critică lipsa de caracter și frica de exprimare a sentimentelor. Iubirile caraghioase sunt dovada clară că viața acestor personaje a devenit ea însăși caraghioasă. Asemeni unor marionete în mâinile păpușarului, exact așa ne lăsăm și noi ghidați mereu și mereu de alții, din comoditate sau din neglijență. Dar, așa cum ne confirmă Eduard, personajul ultimei povești, este dificil să ne susținem credințele. ideile, pentru că:
„ - Dacă i-ai spune numai și numai adevărul, numai ceea ce gândești cu adevărat despre el, ai intra într-o discuție serioasă cu un nebun și, în consecință, ai ajunge tu însuți să fii nebun. Așa e și cu lumea care ne înconjoară. Dacă m-aș îndărătnici să-i spun adevărul de la obraz ar însemna s-o iau în serios. Și a lua în serios ceva atât de neserios înseamnă să devii tu însuți neserios. Așadar, precum vezi, dragă frate, eu trebuie să mint, dacă nu vreau să iau în serios pe nebuni și să nu devin unul dintre ei.” (pp. 262-263)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...