De cele mai multe ori, cărțile care ne schimbă nu sunt cele care ne oferă răspunsuri, ci cele care ne pun întrebările potrivite. Așa este romanul lui Paulo Coelho, Veronika se hotărăște să moară – o poveste scurtă, dar cu ecouri adânci, despre viață, moarte, frică, libertate și... nebunie.
L-am citit într-o perioadă în care anxietatea devenise pentru mine un zgomot de fond. Nu exploda, dar nici nu tăcea. Și cred că tocmai din acest motiv, m-a atins profund personajul Mari – una dintre paciente, o femeie care suferă de tulburare de panică și care, în mod paradoxal, pare mai lucidă decât oricine.
Frica: inamicul nevăzut
În lumea lui Coelho, nebunia nu este o boală, ci un refugiu. Mari, fostă avocată de succes, ajunge în spitalul psihiatric nu pentru că și-a pierdut mințile, ci pentru că frica a devenit mai puternică decât dorința de a trăi.
Frica de a greși. Frica de a nu fi suficient. Frica de a nu mai putea controla. Frica de a cădea în gol. Toate aceste frici, pe care le simțim și noi în viețile noastre „normale”, au paralizat-o pe Mari.
Dar Coelho nu o judecă. Din contră: prin ochii lui Mari, ne arată cum anxietatea este un semnal al sufletului. Nu e o rușine. E o invitație la schimbare.
O replică ce m-a marcat:
„Să fii nebun este să renunți să fii sclavul unui sistem care te vrea conform.”
Mari realizează, în timpul discuțiilor cu Veronika, că nu a înnebunit pentru că era slabă, ci pentru că era prea conștientă. Anxietatea ei era un semn că nu se mai potrivea în „rolul” pe care viața i-l oferise.
E genul acela de frică care nu vine din întuneric, ci din lumină – din a vedea prea clar cât de mult ne mințim uneori pentru a părea „normali”.
Villete – teatrul nebuniei și al adevărului
Spitalul psihiatric Villete nu este un loc al suferinței, ci o metaforă: un spațiu unde personajele, eliberate de normele sociale, încep să joace rolul lor adevărat.
Veronika redescoperă dorința de viață.
Eduard se lasă atins de iubire.
Iar Mari se împacă cu frica ei și alege, în cele din urmă, să plece din spital – nu pentru că s-a „vindecat”, ci pentru că a înțeles că frica nu dispare niciodată, dar nici nu trebuie să ne conducă viața.
Anxietatea ca semn, nu ca eșec
Dacă ai simțit vreodată că lumea te sufocă cu așteptări, că nu mai ai aer în propriul tău ritm de viață sau că „normalitatea” te obosește, atunci vei înțelege de ce acest roman nu este doar despre Veronika, ci despre noi toți.
Paulo Coelho nu romantizează suferința, dar o folosește ca pe o oglindă: să vezi unde ai ajuns, ce ai lăsat în urmă și ce mai poți salva din tine. Anxietatea – așa cum o trăiește Mari – nu e un final, ci un punct de pornire. O criză care te forțează să alegi între a te închide și a te elibera.
Veronika se hotărăște să moară este, în fond, un roman despre curaj. Nu curajul spectaculos, ci acela tăcut, care se naște atunci când te confrunți cu fricile tale cele mai intime.
Pentru mine, Mari nu este un personaj secundar. Este o lecție vie despre cum, uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să te oprești din alergat și să asculți ce-ți spune frica. Poate că nu e acolo să te oprească, ci să te trezească.
Dacă treci printr-o perioadă în care simți că nu ești „în rol”, că ești obosit de teatru, poate că e timpul să citești această carte. Și poate, cine știe, să-ți scrii propriul scenariu.
Comments
Post a Comment